Dacă m-ar întreba cineva unde o să ajungem în ritmul ăsta, i-aş răspunde că nu ştiu. Sau mai degrabă că nicăieri, dacă ar fi să mă gândesc mai bine, şi aş mai adăuga că până acolo nici nu mai e mult. Poate un an şi jumătate, până trec toate alegerile. Iar asta mă face să-mi aduc aminte de cuvintele cu care, în tinereţe, aveam de gând să încep o carte pe care n-am mai scris-o, fiindcă n-am avut niciodată timp. Ziceam acolo aşa: „Mâine urmează să mi se taie capul. Dar până atunci, am toată viaţa înainte”. Aşa şi acum. Până la anul, e o viaţă de om şi multe, foarte multe au să se-ntâmple.
Acum, chiar că nu ştiu cu ce să continui, fiindcă nu reuşesc să-mi dau seama ce mă deranjează cel mai tare. Sunt atât de multe, iar eu atât de resemnat în faţa lor, că m-am dus cu gândul până acolo încât să consider că România nu mai e ţara mea. E grav, îmi dau seama, dar cred că nu mai departe de săptămâna trecută am scris asta. Pe atunci eram doar disperat, ceea ce, în comparaţie cu felul în care mă simt azi, era încă bine.
Cum am ajuns aici, la fel, nu ştiu, dar am să încerc să-mi amintesc. Cred că la început a fost vorba că guvernul a observat că are o gaură în buget şi s-a hotărât să o astupe. Eu, unul, nu mă pricep la economie, mă refer la aia teoretică, ci doar în măsura în care vine vorba să strâng cureaua, dar, şi aşa, mi-am dat seama că acolo nu e vorba doar de o gaură, ci de ditamai groapa în care, dacă o să facă ceea ce i-a trecut prin cap, executivul poate îngropa economia şi, odată cu ea, ţara întreagă, fiindcă, la câţi am mai rămas pe-aici, cred că încăpem cu toţii într-un sicriu mai mărişor.
Iar pentru asta, prima măsură gândită de guvernanţi a fost să taie facilităţile pe care le-au dat tot ei muncitorilor din construcţii, celor din IT şi din agricultură. Recunosc, nici mie nu mi-a convenit deloc acum câţiva ani când am auzit ce-aveau de gând să facă, dar pe urmă am analizat mai atent şi mi-am văzut lungul nasului. Am înţeles că sunt lucruri pe care pot să le fac şi lucruri pe care nu pot să le fac, dar mai ales sunt lucruri pe care nu le-aş face niciodată. Din clipa aia n-am mai scris o literă despre subiectul ăsta. Acum, însă, e altceva. Nu mai vreau dreptatea târzie pe care vor ei s-o facă, pentru că o transformă, de fapt, într-o altă nedreptate. Ce vreau să zic e că taie de la ăia, tot mai puţini, care mai şi muncesc în ţara asta, dar nu suflă o vorbă despre sporurile, nici nu ştiu cum să le mai spun, aberante, halucinante, de la tot mai numeroşii angajaţi la stat.
Am înţeles însă la timp că n-am cum lupta şi nici alături de cine, fiindcă în România curajul a murit de două ori: o dată în Decembrie 1989 şi încă o dată în 10 August 2018. Iar gropar şi popă i-a fost jusitiţia, scrisă cu j mic. Prin urmare, am plecat privirea şi m-am închis în mine.
Şi tot de la justiţia asta nu doar oarbă, ci şi surdă, mi se trage şi al doilea pas înapoi pe care l-am făcut în faţa asaltului guvernanţilor. Au fost, cred că în doar două zile, achitări la foc automat ale unor personaje pe care eu, cel puţin, le-am dispreţuit din tot sufletul. Nu m-am simţit trădat, nu pot să spun asta, fiindcă nici aşteptări n-am avut, ci doar scârbit. Profund, definitiv şi irevocabil ca o sentinţă.
A venit, apoi, bomboana de pe colivă, şi trebuie să spun că în viaţa mea nu m-am simţit mai luat de fraier ca acum, când guvernul a spus că vrea să taie 200.000 de posturi care nu există. Sunt posturi fantomă şi probabil că în felul ăsta s-au gândit să exorcizeze aparatul bugetar posedat de tot felul de salarii mari şi sporuri care mai de care mai trăsnite.
Cât depare mine, cum spuneam, până la anul pe vremea asta am toată viaţa înainte, şi ştiu că multe au să se-ntâmple, iar lucrurile au început deja să se mişte. Eu, de exemplu, mă simt bântuit, nu doar noaptea, ci şi ziua, de strigoi. De vreo 200.000.
Adrian CRÂNGANU