Uneori, când sunt prea obosit şi ochii mă ustură atât de tare încât literele unei cărţi se prefac în purici care, câteodată, se mai apucă să şi ţopăie, mă aşez pe scaun, în faţa calculatorului, şi răsfoiesc paginile internetului. Nu-mi place cine ştie ce, dar tot e mai bine decât să mă culc cu creierul odihnit. În seara asta, însă, e altfel, mai sunt şi dezamăgit, pe deasupra, după ce unguroaicele ne-au bătut la handbal fiindcă noi ne-am înecat, aşa cum facem întotdeauna, ca ţiganul la mal.

M-am chinuit din răsputeri să le înţeleg pe fete. Ştiu ce înseamnă victoria, pentru că ştiu şi mai bine ce înseamnă înfrângerea. Cunosc gustul fiecăreia, fiindcă nu întotdeauna am câştigat, dar atunci când am pierdut am simţit eşecul de o sută de ori mai puternic decât reuşita. Le-am privit pe românce aşa cum le priveşte un om care toată viaţa a făcut sport. De la fotbalul din curtea şcolii, atunci când, dacă dădeam cu toată puterea în minge, ea nu se îndepărta mai mult de doi metri, până la tenisul de masă, când tăblia de joc îmi ajungea până la bărbie dacă mă ridicam pe vârfuri şi abia puteam vedea peste fileu, sau până la vârsta la care, pe stadion, am atuncat cu suliţa, cu discul, cu greutatea şi cu ciocanul, ca aperitiv la ele trebuind să dau câteva ture de teren mânat din spate de un antrenor nu tocmai întreg la cap, care ne alerga cu o boată cu care ne învineţea fundurile dacă ne ajungea din urmă. Ştiu, aşadar, ce înseamnă să-ţi iasă limba de-un cot, să simţi că-ţi dai duhul şi că nu mai poţi să faci un pas. Pe toate le-am simţit pe pielea mea. Ce nu ştiu e cum poţi să-ţi pui piedică singur, ce nu înţeleg e cum poţi, atunci când eşti primul şi victoria râde la tine cu gura până la urechi, să te moi, să te blegeşti, şi la urmă să cazi pur şi simplu în genunchi în faţa adversarului. E peste puterile mele să pricep.

Am tot analizat şi am întors pe toate feţele problema asta. Întrevăd o explicaţie şi am să încerc s-o dezvolt. Totul a început la imn. M-am uitat la ele atent, sunt frumoase, adevărul e că suntem un neam de oameni frumoşi, însă în momentul acela mi-am dat seama că doar pe dinafară suntem aşa. Nu spun că pe dinăuntru am fi urâţi, dar ceva e putred în noi. Ceva, acolo, în piepturile noastre, a început să se strice cu mult, mult timp în urmă, când am rămas repetenţi la istorie, fiindcă noi n-am ştiut niciodată să învingem. Am pus genunchiul în pământ şi am plecat capul în faţa oricui a avut chef să ne cucerească. Sute de ani tot asta am făcut, şi-n tot timpul ăsta putregaiul a crescut până ce aproape a ajuns să ne sufoce. Iar după 1989, atunci când am tuşit sănătos şi-am reuşit să scuipăm pe obrazul istoriei noastre care nu e altceva decât un lung şir de stăpâni, noi n-am găsit altceva mai bun de făcut decât să ne băgăm singuri gâtul în jugul pe care până atunci ni l-au pus alţii. N-am ştiut, şi nu ştim nici acum, ce să facem, nici cu triumful, nici cu libertatea. Singurul lucru de care am fost în stare a fost să ne-o vindem pe 1.000 sau 1.300 de euro pe lună, slugărind babele din Germania, Austria sau Italia.

Cred c-am fost cam rău, dar sunt supărat că ne-au bătut unguroaicele la handbal, după ce le-am condus şi ne mai trebuiau doar două minute de voinţă şi încrâncenare. Ce vreau să spun în final e că, dacă articolul ăsta va reuşi să oprească şi numai o singură femeie să mai plece dincolo, la babe, consider că n-am muncit în zadar o oră, cât mi-a luat până l-am scris. Sincer, nu-mi fac iluzii, de fapt n-am nicio speranţă că aşa se va întâmpla. Azi am înţeles, poate mai limpede ca niciodată până acum, cât de tare te înţeapă laurii victoriei când stai pe tronul clădit din ei, şi cât de moale şi de pufos e patul călduţ al înfrângerii. Mai ales că somnul demnităţii naşte nişte vise atât de frumoase…

Adrian CRÂNGANU