Get Adobe Flash player

Somn uşor!

Vizualizari: 899

Am stat mult în cumpănă dacă să mă apuc, în cele din urmă, să aştern pe hârtie lucrurile despre care demult mă mânca mâna să scriu, sau să n-o fac, să mai amân momentul. Eram nehotărât fiindcă nu ştiam dacă timpul scurs de la acele întâmplări a fost suficient de îndelungat încât să aştearnă măcar o brumă de uitare peste amintirile care, altminteri, m-ar fi făcut să scriu poate pe nedrept cu răutate şi să povestesc totul doar din punctul meu de vedere. Am procedat de câteva ori aşa, şi mai târziu mi-a părut rău. Din greşelile acelea am învăţat să-mi înfrânez prima pornire de a lovi în cineva cu un articol, fiindcă am simţit pe propria piele că uneori cuvântul doare mai tare decât pumnul. Atunci, însă, când nu mi-a ieşit, a însemnat că nici oamenii în care am dat nu meritau altceva. Dar, chiar şi aşa, nu mi-a fost totuna după ce am văzut vânătăile apărute în vieţile lor, în urma celor scrise de mine, dar n-am lăsat să se vadă asta niciodată. Cei împotriva cărora am luptat de când fac meseria asta – de la primari de-o ticăloşie greu de imaginat sau politicieni de cea mai joasă speţă, corupţi până-n măduva oaselor, până la simpli golani ori şmecheri de duzină – ar fi înţeles cu totul altceva decât ar fi trebuit, ar fi adulmecat sângele din purtarea mea, ar fi tăbărât pe mine şi, la cât de puternici erau unii dintre ei, n-am nicio îndoială că m-ar fi făcut bucăţi. Tocmai de-aceea prefer să las să treacă un timp până să scriu despre un lucru care m-a supărat. Sunt multe astfel de întâmplări care-şi aşteaptă rândul, ca gloanţele într-un încărcător. Iar eu, din când în când, mai bag câte-un cartuş pe ţeavă.

Acum, însă, nu e cazul de ceva atât de grav cum poate, din greşeală, am lăsat să se înţeleagă. De data asta e vorba doar de nişte supărări ale mele, pornite de la călătoriile mele cu trenul. Nu o dată am vrut să scriu că, seara mai ales, am plecat cu personalul care se formează la Caransebeş spre Reşiţa cu o oră şi zece minute întârziere. Tot aşa, niciodată când am mers la Bucureşti, trenul nu a avut o întârziere mai mică de 45 de minute. Niciodată! Mi-am zis întotdeauna că asta-i România şi mi-am îndesat mai tare în urechi căştile cu care ascult la radio, sau am întors pagina cărţii ori a revistei pe care o iau la drum, să nu mă plictisesc, după ce mă satur de peisajul care trece, în fugă sau la pas, pe lângă fereastra vagonului.

Până acum, n-am zis nimic. Numai că săptămâna trecută era să rămân cu buza umflată pe peron, fiindcă ceferiştii făceau grevă. Ai mei, de-aici, au fost cuminţi, ceea ce înseamnă că am avut noroc. În tren, am înţeles de la radioul pe care îl tot ascult ca să-mi treacă mai uşor vremea că mai tuturor bugetarilor li s-a urcat la cap şi vor salarii de salarii, fiindcă le merită cu vârf şi-ndesat. Mai legănat, mai aruncat de colo-colo prin vagon de mersul trenului, am încercat să-mi amintesc de câte ori am scris că suntem o ţară de pensionari şi de bugetari, şi cred că mi-a ieşit opt, până acum.

Am învăţat că eu şi ceilalţi ca mine, care producem ceva, c-or fi ace, oale, bombe, cartofi prăjiţi, noi nu contăm. Recunosc, fără cea mai mică urmă de ipocrizie, că n-am nimic cu bugetarii, ar fi culmea, atâta timp cât dascălii m-au învăţat carte şi doctorii m-au făcut bine când eram, fără exagerare, cu un picior în groapă. Nimeni şi nimic însă nu le dă dreptul să aibă salarii de câteva ori mai mari decât al meu. Chiar şi numai pentru faptul că pe unii profesori i-am întrecut, am auzit asta chiar din gura lor, iar pe medici îl plătesc de 35 de ani din salariul meu, şi n-am comentat niciodată… Dar mai bine tac.

Însă, cum trebuie, totuşi, să închei cumva, am să mai spun doar că în 12 decembrie, în prima dimineaţă de după alegeri, toţi bugetarii s-au trezit că sunt săraci. Şi de-atunci visează cu ochii deschişi.

Adrian CRÂNGANU

Traducere
Ultimele articole