Get Adobe Flash player

Smerita cugetare, o înălţare sufletească spre mântuire

Vizualizari: 1150

„Smerita cugetare este o rugăciune neîntreruptă“ (Sf. Maxim Mărturisitorul)

Smerenia este virtutea ce te înalţă spre mântuire. De ce se poate spune asta? E foarte simplu răspunsul. Smerenia te poate înălţa spre mântuire, deoarece cel smerit cu inima se coboară pe sine atât de jos, încât nu mai are unde să cadă din starea în care a coborât, socotindu-se mai jos decât toţi oamenii.

Spre această virtute suntem îndemnaţi de Mântuitorul Iisus Hristos, ce s-a smerit pentru noi, a primit să moară pe cruce, El, cel fără de păcat, alături de doi făcători de rele. Oare dacă Mântuitorul s-a smerit pentru sufletul nostru, se cuvine ca noi să fim mândri, să ne înălţăm, noi, cei ce suntem supuşi greşelilor, păcatului? El, cel fără de păcat, s-a smerit, iar noi să ne punem pe un piedestal şi să ne considerăm mai buni decât alţii? Ar trebui să cugetăm la acest lucru şi să urmăm smerenia şi pocăinţa tâlharului ce s-a recunoscut ca fiind cel dintâi păcătos: „Şi celălalt, răspunzând, îl certa, zicând: Nu te temi tu de Dumnezeu, că eşti în aceeaşi osândă? Şi noi pe drept, căci noi primim cele cuvenite după faptele noastre; Acesta însă nu a făcut niciun rău. Şi zicea Lui Iisus: Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni în împărăţia Ta. Şi Iisus i-a zis, astăzi vei fi cu Mine în rai“. (Luca 23, 40-43)

Taina spovedaniei şi euharistiei este calea spre smerita cugetare, însă trebuie să ne apropiem de aceste taine pocăiţi, cu suflet curat, considerându-ne cel dintâi păcătos, aşa cum s-a văzut pe sine tâlharul sau vameşul din Pilda vameşului şi a fariseului, vameş ce nu avea curaj să înalţe nici ochii din pământ, ci îşi plângea păcatele.

Plânsul este cel ce te linişteşte după grele suferinţe, însă este şi un pas spre smerenie.

Sfântul Siluan Athonitul, în cartea sa Între iadul deznădejdii şi al smereniei, ne îndeamnă să ţinem mintea în iad şi să nu deznădăjduim.

Ce ar putea însă însemna să ţinem mintea în iad? Înseamnă să ne considerăm cel dintâi păcătos, însă să nu deznădăjduim, ne sfătuieşte în continuare. Cum să nu deznădăjduim, ne-am putea întreba? E foarte simplu. Deşi eşti cel dintâi păcătos, cu pocăinţa, smerenia şi credinţa tâlharului ce s-a mântuit, dobândeşti veşnicia.

Cel mai clar exemplu de smerenie îl primim de la Mântuitorul, după cum precizează şi Sfântul Ioan Scărarul: „Smerenia este un fără de nume har al sufletului, cunoscută printr-o experienţă directă doar de către cei ce au dobândit-o, negrăită bogăţie, denumire a Lui Dumnezeu şi dar al cerului. Învăţaţi-vă, spune Domnul, nu de la înger, nu de la om, nu din carte, ci de la Mine, adică de la duhul Meu care sălăşluieşte întru voi şi vă luminează şi de la lucrarea (energheias) cea pe care o fac simţită în voi, că sunt blând şi smerit cu inima, cu mintea, cu cugetul şi veţi afla sufletelor voastre linişte şi uşurare de gânduri” (Matei 11, 29). Pildă de smerenie este însă şi Maica Domnului: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău“ (Luca 1, 38), dar exemple vii de smerenie sunt toţi drepţii Lui Dumnezeu.

Mântuitorul Iisus Hristos, când ajuta pe câte un semen al nostru, îi poruncea să nu mai spună nimănui cine i-a făcut acest lucru şi nu făcea aceasta din pricină că se temea de cineva, ci din smerenie, nu dorea laude deşarte.

Prea-fericita Fecioară Maria a dus o viaţă plină de smerenie, blândeţe şi rugăciune, învrednicindu-se astfel să fie Maica Domnului, acceptând în tăcere şi suferinţă misiunea Fiului ei pentru mântuirea noastră.

Mulţi sfinţi se ascund de slava acestei lumi, aşteptând răsplată de la Tatăl ceresc.

În Proloage se relatează de către ava Iosif Pelusiotul că, pe când stătea în Sinai, un frate ce era frumos la vedere şi nevoitor purta mereu o haină veche, iar când a fost întrebat de ce o poartă a răspuns că nu are alta. Acest frate a refuzat să meargă alături de alţi fraţi la împărat, spunând că a fost robul unuia dintre cei mari de la curtea împăratului şi nu vrea să fie chemat înapoi şi să fie nevoit a renunţa la călugărie, „Iar, mai pe urmă, au aflat de la cineva, care-l cunoştea bine pe el, de pe când era în lume, că el fusese mai-marele judecătorilor şi, ca să nu fie cunoscut şi să aibă supărare de la oameni, a pus acum pricina aceasta. Aşa fugeau părinţii de mărirea şi de odihna lumii acesteia“. (Proloagele, Editura Bunavestire, Bacău, 1995, vol. II, pag. 925)

Maria Egipteanca a trăit ani de zile în pustie, pentru a-şi plânge păcatele.

Sfântul Simeon, din viaţa căruia se inspiră Ieromonahul Savatie Baştovoi în romanul Nebunul, se face pe sine nebun în faţa oamenilor, ceartă duhurile rele ce îl dau de gol că e sfânt, şi toate acestea le face datorită sufletului său smerit şi dragostei sale pentru Dumnezeu şi aproapele.

Un exemplu de smerenie primim şi de la natură. Să privim, de exemplu, cu luare aminte, doi arbori. Unul dintre ei încărcat cu fructe şi plecat cu fruntea, crengile până la pământ, fiind pildă de smerenie pentru oameni; altul, fără niciun rod, înălţându-şi fruntea spre cer.

În lume există tipuri de oameni ce urmează fie pilda arborelui ce aduce rod, fie a arborelui vecin şi, în general, cel care munceşte şi aduce roade nu trâmbiţează, în timp ce acela care se leneveşte, se mândreşte, bârfeşte pe cel ce toată ziua trudeşte, aducând servicii prin munca lui, ridică în slave felul lor de a sta semeţi, cu ochii spre cer, asemenea arborelui fără roade şi obţinând prin vicleşug foloase necuvenite.

„Dintre toate armele creştinului, una singură are putere să treacă peste toate cursele vrăjmaşului, şi aceasta este smerenia“. (Sf. Antonie cel Mare)

Pr. Ion TURNEA

 

Traducere