Get Adobe Flash player

Smerenia


„Astfel dar, ca niște aleși ai lui Dumnezeu, sfinți și preaiubiți, îmbrăcați-vă cu o inimă plină de îndurare, cu bunătate, cu smerenie, cu blândețe, cu îndelungă răbdare. Îngăduiți-vă unii pe alţii, dacă unul are pricină să plângă de altul, iertați-vă unul pe altul. Cum v-a iertat Hristos, așa iertați-vă și voi. Dar mai presus de toate acestea, îmbrăcați-vă cu dragostea, care este legătura desăvârșirii” (Coloseni 3,12-14).
Smerenia unită cu răbdarea este temelia tuturor virtuților. Fără smerenie totul devine nimic, prin smerenie nimicul devine tot. Smerenia este o pală cerească de vânt care poate să înalțe sufletul din abisul păcatului pe culmile cerului. Muntele smereniei este ca omul să se îngrijească să uite toate faptele lui bune. Cel care este smerit nu este furat și nici păgubit duhovnicește. Sfântul Porfirie Kafsokalivitul spune: „Întâia temelie ca omul să deslușească și să deosebească adevărul este smerenia”. Iar Sfântul Ioan Gură de Aur mărturisește: „Pe când mândria este moartea virtuților și viața păcatelor, smerenia este moartea păcatelor și viața virtuților”.
Toți cei care căutăm smerenia să nu încetăm să ne cercetăm și să ne osândim pe noi înșine. Și când îl simțim cu inima noastră pe aproapele mai presus de toate, atunci este lângă noi darul lui Dumnezeu, smerenia. Smerenia adevărată ascunde nu doar toate acele virtuți, ci și pe ea însăși.
Iubirea și smerenia: o pereche sfântă! Una înalță și cealaltă îi ține pe cei care s-au înălțat și nu îi lasă niciodată să cadă. Așa precum pământul pe care îl călcăm n-are frică să cadă, la fel și omul smerit. Să te îngropi în mormântul smereniei, ca să înviezi în Hristos prin apatie. „Că întru smerenia noastră Și-a amintit de noi Domnul, că în veac este mila Lui” (Psalmul 135,23).
Acolo unde este smerenie, trufia dispare, unde este Hristos, diavolul pleacă. Smerenia este cea care îl face să șchiopăteze pe diavol, este cel mai mare șoc și cea mai mare durere pentru acesta. Smerenia războiește patimile și completează lucrarea celor neputincioși.
Cel care are smerenie nu face niciodată pe învățătorul. El ascultă și, când i se cere părerea, vorbește cu smerenie. Niciodată nu zice „eu”, ci „cugetul meu îmi spune” sau „Sfinții Părinți au zis”; adică grăiește ca un ucenic. Cel care socotește că este capabil să-i îndrepte pe ceilalți are mult egoism. Sfântul Paisie Aghioritul ne spune: „Mai mare este dragostea omului care ridică smerit greșeala aproapelui său, decât a aceluia ce ridică traista cea grea a împreună-călătorului său”. Același Sfânt ne spune: „Pe cât poți să umbli smerit. Tot ceea ce faci, să faci cu sârguință, pentru Hristos, iar nu pentru a plăcea oamenilor, ca să auzi «Bravo» de la oameni. Când omul nu acceptă laudele oamenilor, ci lucrează numai pentru Dumnezeu, atunci este răsplătit de Dumnezeu în această viață cu Harul Său îmbelșugat, iar în cealaltă cu bunătățile Raiului”.
Cel care se roagă cu smerenie și cu frică de Dumnezeu, niciodată nu va păți cele rele, pentru că are cu el harul lui Dumnezeu. Creștinului îi trebuie două aripi ca să zboare și să meargă în Rai: smerenia și iubirea. Orice strădanie de-a noastră, când nu este însoțită de smerenie, este străină de voia dumnezeiască. Acesta să fie criteriul pentru faptele noastre și pentru întreaga noastră viață. Sfântul Siluan Antonitul ne spune: „Dacă vrei să cunoști pe Domnul, smerește-te până la sfârșit, fii ascultător și înfrânat în toate, iubește adevărat și negreșit Domnul îți va da să cunoști prin Duhul Sfânt; și atunci vei ști din experiență ce este iubirea lui Dumnezeu și ce este iubirea de oameni”.
Tainele lui Dumnezeu se descoperă celor smeriți. Fără smerenie, fără nevoință, cuvântul lui Dumnezeu rămâne de netâlcuit. Rugăciunea celui smerit Îl înduplecă pe Dumnezeu. Dacă vrem să rămânem drepți trebuie să îngenunchiem.
Psalmistul ne spune: „Am postit, am privegheat, nici am dormit pe pământ, ci smeritu-m-am și Domnul m-a mântuit degrabă” (Psalmul 114,6). Smerenia deschide poarta cerului și tainele lui Dumnezeu se descoperă celor smeriţi.
Pr. Petru PAICA

Traducere