Pe vremea când încă bâjbâiam, încercând să-mi găsesc în viaţă drumul pe care să-mi şi placă să merg, iar asta s-a întâmplat cu atât de mult timp în urmă încât abia dacă-mi mai amintesc cum s-au întâmplat lucrurile, pe vremea aceea, zic, auzisem că la Bucureşti este un mare critic literar, care se născuse şi trăise ani buni la doi paşi, la Reşiţa. Vorbesc despre el fiindcă, dacă în privinţa căii pe care încă aveam de gând să păşesc nu mă hotărâsem, în ceea ce priveşte direcţia nu aveam nicio îndoială că ar putea fi alta decât cuvântul scris. Eram, cred, încă în şcoala generală, când mi-am schiţat, în minte şi pe primele vreo opt pagini dintr-o agendă groasă a tatălui meu, ceea ce eu îmi închipuiam că va fi romanul care va face să se scrie pe prima pagină a ziarelor despre mine şi despre şcoala care dăduse un asemenea talent nemaipomenit. Scatoalcele pe care le-am încasat de la tata fiindcă-i distrusesem bunătate de agendă şi nopţile în care mă uitam aiurea în tavan, fără să-mi vină nicio idee care să-mi trezească admiraţia prin cutezanţa ei, m-au adus însă repede cu picioarele pe pământ.

Un timp, singura mea legătură cu literatura, dacă pot să spun aşa, au fost lucrările de control şi tezele la Limba română. Mă descurcam binişor, fiindcă, dacă nu scriam, citeam în schimb cu amândouă mâinile. Abia după ce am venit din Armată am început să-mi pierd serios nopţile şi să scot la iveală câteva povestiri. Exact despre perioada asta vorbeam atunci când mi-am amintit de criticul care se făcuse cunoscut la Bucureşti. Un prieten bun, un poet, mi-a povestit despre el. M-a îndemnat să-mi încerc şi eu norocul şi să-i trimit câteva texte, poate-poate o să se uite peste ele şi-o să-mi întindă o mână de ajutor. Zăpăcit ca orice poet, credea că sângele apă nu se face şi că un om deştept nu uită niciodată de unde a plecat. Pe el nu-l băgase în seamă, dar trăgea nădejde că în cazul meu lucrurile au să se schimbe. Poate, cu norocul meu chior, să fi reuşit să-l clintesc din nepăsare. Nu am de unde să ştiu, fiindcă nu i-am trimis niciun rând, niciodată. Fără să-l cunosc, nu-mi plăcea de el, fiindcă auzisem că nu a ajutat pe nimeni, chiar dacă avea talent cu carul, şi, în plus, eram şi tânăr şi încă mai credeam că, dacă mi-e scris să înving, o voi face şi singur.

Acum mi-a trecut, dar pe vremea aia eram bolnav de încredere. Cu timpul, s-a lecuit şi prietenul meu zăpăcit, ba încă el mi-a spus ceea ce eu ştiam demult: că, în faţa vieţii, suntem singuri. Cred că, după nici trei ani, a şi murit. Singur.

Singur am fost mereu şi eu, chiar dacă în jur a forfotit lumea. Nu vreau să fiu greşit înţeles, nu sunt nici sălbatic, nici introvertit. Eu vorbesc aici de momentele în care am avut nevoie de o mână de ajutor, şi nimeni nu mi-a întins nici măcar un deget. Mi s-a-ntâmplat asta de foarte multe ori, şi dacă până la urmă am reuşit să ies la liman, doar norocul de care vorbeam mi-a fost singurul prieten.

Acum, nici măcar dezamăgiri nu mai am, fiindcă n-am nici aşteptări. Lumea s-a schimbat, se mişcă altfel. Cei din jur n-au timp de ei înşişi, darmite de mine. Au simţit pe pielea lor ce-nseamnă singurătatea colegi care, odată plecaţi din presă, au crezut că lasă în urma lor prietenii cu parlamentari, primari, preşedinţi, directori ori patroni. După două luni, cei care îi căutaseră uneori şi-n miez de noapte nici măcar nu le-au mai răspuns la telefon. A simţit-o pe pielea lui şi cineva foarte drag mie, care, singur în Bucureştiul acela mare şi străin, a cerut sprijin la cineva plecat, la fel ca şi criticul meul literar, de aici, de la doi paşi. I s-a răspuns la telefon doar ca să fie întrebat care e capitala judeţului Caraş-Severin şi cam pe unde vine asta.

I-aş spune persoanei aceleia dragi mie că, dacă vrea să-l vadă pe singurul om pe care se va putea vreodată bizui, n-are decât să se ducă în baie, să aprindă lumina şi să se uite în oglindă. El e.

Adrian CRÂNGANU