De când mă ştiu, insistenţa a fost una dintre calităţile sau, mai degrabă, din punctul meu de vedere, unul dintre defectele care s-au ţinut întotdeauna departe de mine. N-am insistat niciodată, nici când a fost vorba de dragoste, nici de scris, nici de bani, şi nici când a fost să-mi găsesc locul pe care consideram eu că-l merit printre oameni. Am fost mereu de părere că dacă atâta am, atâta înseamnă că merit şi nu are rost să încerc să fur de la viaţă ceva ce nu mi-a dat de prima oară.
Uneori, însă, îmi mai încalc principiile. Nu sunt mândru de asta, dar nici nu mă ruşinez foarte tare. Compromisurile mele nu fac, la urma-urmei, rău nimănui, în afară, poate, de mine. Iar eu, în ultimii ani, am învăţat să mă mai şi iert din când în când. Aşa că acum am să scriu, nu mult, dar am să reiau un pic un subiect despre care am mai povestit în iarnă, atunci când, în 1 Decembrie, am mers cu trenul de la Reşiţa la Caransebeş într-un compartiment a cărui fereastră se închidea doar pe jumătate, uşa se bălăngănea la orice curbă şi la fiecare opintire a locomotivei, iar eu am călătorit atunci în ceea ce, ţinând cont că era Ziua Naţională a României, am numit „un frig tricolor”.
Sâmbăta trecută am făcut din nou acelaşi drum. În gară, puhoi de lume, şi toată a dat năvală spre primul vagon, fugind de al doilea, care era şi ultimul, ca dracu de tămâie. Ca să nu mă înghesui, am început să trag de uşa lui mai-mai să-l răstorn de pe şine şi, până să înţeleg că era vagonul de dormit care încă nu se trezise la 9 dimineaţa, fiind închis şi baricadat pe dinăuntru, am rămas ultimul care a urcat în tren. Pe culoar, m-am uitat în toate părţile, doar-doar oi găsi un loc mai de doamne-ajută. Până la urmă m-am aşezat, cu o strângere de inimă, gata în orice clipă să mă răzgândesc şi să sar în picioare. Nu ştiu dacă mi-am murdărit blugii în fund de la banchetele roase şi soioase, dar ştiu că tenişii da, şi mi i-am mai şi udat. Am stat în mizerie până la glezne, între tot felul de pungi, plăsuţe, sticle de plastic de doi litri, care se rostogoleau încoace şi-ncolo la fiecare mişcare a trenului, şi pahare goale din carton, pe pereţii cărora cafeaua încă nu apucase să se usuce. Şi, până la Ezeriş, unde am ajuns peste vreo trei zile, cu viteza de melc cu care înaintam, m-am tot gândit dacă să scriu despre tâmpenia asta sau nu.
Mi-am zis că o să mă hotărăsc în privinţa asta atunci când o să cobor şi o să fiu, poate, mai calm, şi până la Caransebeş, aşa, cu capsa pusă, o să mă gândesc ce să scriu de fapt în editorialul următor. Şi cum ideile frumoase mă cam evită de o bună bucată de vreme, mi-am adus aminte cum şi de ce m-am enervat în urmă cu doar câteva zile, la 1 Mai. Fiindcă, pe cuvântul meu, atât de prost, dar şi de bogat, parcă n-a mai fost poporul ăsta în viaţa lui. Pe marginea tuturor drumurilor pe care le-am străbătut în ziua aia şi în toate luminişurile care mi-au căzut sub ochi, pe toate canalele de televiziune pe care mi s-a rătăcit, chiar şi numai o clipă, privirea, n-am văzut decât neghiobi, nătângi, grătare, mititei, cârnaţi, pulpe de pui şi fum ca la Hiroshima. Mi-am făcut un plan cum să le ordonez pe toate ca să însăilez un articol, când mi-am dat seama că, pe lângă toate astea, sticla de apă de la picioarele mele, pe jumătate plină, e chiar o plăcere s-o ai în preajmă, la fel cum paharul gol şi plasa de hârtie mi-au devenit dintr-odată cei mai buni prieteni.
Aşa că mi-am scos telefonul, l-am setat pe fotografiere şi le-am arătat tenişilor cum să-şi facă un selfie pe care musai să-l posteze pe facebook, dar să-l pună şi ca poză la editorial, să nu se creadă că am exagerat cu ceva. Ia numai uitaţi-vă la fotografie!
Adrian CRÂNGANU