Get Adobe Flash player

Să fie lumină!

Vizualizari: 161


Câteodată stau şi mă întreb dacă m-am născut la momentul potrivit. Dacă sufletul şi mintea n-au văzut lumina zilei ori prea târziu, ori prea repede pentru vremurile prin care trebuie să treacă. Atunci, în clipele alea, trag perdeaua între mine şi lume, şi, oricât mi-ar plăcea mie apropierea oamenilor, aşa cum sunt ei, cu toate defectele lor, mă însingurez. Un timp, lucrul ăsta îmi face bine, dar trebuie să fiu întotdeauna atent când să las lumina să pătrundă iar în camera în care m-am ascuns.
Singurătatea mi-a fost întotdeauna cel mai bun prieten şi singurul care nu m-a trădat niciodată. Ea m-a învăţat o grămadă de lucruri, iar pentru trei dintre ele îi rămân dator pe viaţă. În primul rând, să merg pe bicicletă. Un vecin cu vreo trei ani mai mare avea o Mifa de damă, din aceea fără rudă, şi bine că era aşa, fiindcă altfel n-aş fi ajuns la pedale, la cât de micuţ eram. Avea o culoare oarecum maronie, la câtă rugină adunase în beci de la război până am început eu să mă car cu ea, şi după calculele mele cântărea cam cât un tanc rusesc din care văzusem prin filme. Mi-am julit gleznele, mi-am învineţit genunchii şi mi-am rupt treiningul în vreo zece locuri, dar în două ore nimeni nu era mai mândru ca mine-n cartier.
Şi tot singur am învăţat şi să înot. Aveam vreo opt sau nouă ani şi cred că nu prea eram normal la cap din moment ce nu mi-am găsit alt loc mai bun pentru asta decât balta de la Maglavit, care e cam cât un lac de acumulare, dar pe care, la vremea aceea, o vedeam mai mare decât Oceanul Atlantic sau Pacific, fără să mă hotărăsc, totuşi, cu care dintre ele semăna mai bine. Maică-mea şi vreo zece, cinşpe babe spălau rufe pe mal, în jur totul mirosea a apă, a mentă sălbatică şi-a găinaţ de gâşte, iar eu pufăiam ca o focă şi dădeam din mâini şi din picioare, nebăgat în seamă, ca un vapor cu zbaturi. Chestia asta mi-a luat două zile, dar, când am terminat, am simţit că-mi iau zborul de fericire.
Ce-am mai învăţat de la singurătate e să scriu pe întuneric. Deprinderea asta am dobândit-o când lucram la primul meu roman şi nu suportam pe nimeni în jurul meu. Cum noaptea, înainte de a adormi, îmi treceau prin cap tot felul de situaţii, care mai de care mai complicate, şi înjghebam în gând dialoguri peste dialoguri, ca să nu le uit până a doua zi, îmi pusesem pe noptieră un pix şi un caiet în care-mi notam câte o frază care mi se părea mie că sună mai deosebit. Şi cum, cu timpul, becul lămpii lângă care aşezasem caietul s-a ars, iar eu, frământat de gânduri şi idei literare, uitam în fiecare zi să-l înlocuiesc, m-am văzut nevoit să-mi aştern cuvintele pe hârtie în cea mai neagră beznă. Pentru asta, însă, mi-au trebuit câţiva ani buni.
De-aceea, acum, nu de la singurătate vreau să mai învăţ câte ceva, ci de la oameni. De-aici s-ar putea să se fi născut şi întrebarea care mă bântuie uneori şi impresia că nu-mi găsesc un loc pe firul timpului care să mi se potrivească. Am venit pe lume prea târziu pentru gustul meu, fiindcă mi-ar fi plăcut mai mult ca orice să trăiesc pe vremea când un cal, o sabie şi-o inimă de leu îţi ofereau cea mai frumoasă dintre vieţi. De pildă, în drumurile mele mi-ar fi plăcut să apăr cu viaţa o cetate în care cârmuieşte dreptatea, sau să însoţesc călare, în drumul lor spre închisoarea din turn, vreo duzină de boieri puşi în lanţuri fiindcă şi-au băgat mâinile pân’ la coate în galbenii din vistieria Imperiului de la Apus, sau şi-au dat în Divanul ţării legi după bunul plac, care să-i scape de ocnă.
Şi m-am născut, zic eu, prea devreme pentru o lume aproape perfectă, ca în Jocul cu mărgele de sticlă, unde nu există nici proşti, nici asistaţi social, nici indolenţă.
Iar acum am să aprind lumina, să văd dacă se înţelege ce-am scris.
Adrian CRÂNGANU

Traducere