Get Adobe Flash player

Rătăcită

Vizualizari: 193

Într-o dimineaţă răcoroasă de toamnă, o rândunică s-a aşezat pe pervazul ferestrei de la camera mea. Pentru un moment, am avut impresia că mă urmăreşte cu privirea, dar m-am înşelat. Rândunica era dezorientată. Nu ştia ce să facă.

Din teiul bătrân s-a desprins o frunză palidă, ce a atins în căderea-i rândunica. Aceasta şi-a scuturat aripile ca şi cum ar fi dorit să alunge ceva care i-ar îngreuna şi mai mult existenţa. Dacă frunza ar fi putut plânge, cu siguranţă şi-ar fi doinit durerea alături de rândunica ce nu-şi găsea drumul.

Am început să urmăresc cu atenţie toate mişcările delicatei păsări. Micuţa vietate era speriată. Probabil era la fel de pierdută ca o frunză ce aştepta clipa fatală a existenţei sale. Ochii trişti ai păsării căutau ceva. Probabil căutau stolul de care s-a pierdut. E posibil ca din cauza oboselii rândunica să fi aţipit o clipă, iar familia ei, fără să-i observe absenţa, să-şi fi continuat călătoria spre ţări mai călduroase.

M-am apropiat de fereastră cu teamă, pentru a nu se speria rândunica. Spre surprinderea mea, rândunica era atât de stresată, încât nici nu mi-a simţit prezenţa.

Probabil este rănită, mi-am spus. Acest gând mi-a fost spulberat în clipa următoare, când mica vietate a zburat pe una din crengile teiului.

Am înţeles. Rândunica s-a rătăcit şi nu mai găseşte calea spre a ieşi la lumină. Singură nu ştie drumul spre ţările calde, sau, chiar dacă l-ar cunoaşte, nu poate supravieţui cu tristeţea singurătăţii. E obosită, rătăcită, şi parcă aşteaptă să dispară.

Singurătatea rătăcește ființele pe cărări necunoscute, iar acestea se ofilesc asemenea frunzelor îmbolnăvite de toamnă.

Ana-Cristina POPESCU