Din păcate pentru el, dar şi pentru mine, care, cu ocazia asta, am ajuns să fiu putred de bogat la capitolul dezamăgiri, Emil Constantinescu a căzut în uitare. Nu într-una oarecare, ci într-o prăpastie, într-un hău negru şi fără fund, din care nicio scară, oricât de înaltă, şi nicio funie, oricât de lungă şi de groasă ar fi ea, nu-l vor mai scoate vreodată. Şi cred că în afară de mine, dar şi eu numai din când în când, nimeni nu se mai gândeşte la el. N-aş face-o nici eu dacă n-aş suferi de o memorie cu care pe vremuri mă mândream, dar care acum am impresia că-mi face mai mult rău decât bine. Nu pot să uit, oricât de mult mi-aş dori asta, imaginea, ultima imagine a lui pe care am văzut-o la televizor, acum vreo câteva luni, când se spovedea tuturor celor care, ca şi mine, ne puseserăm în el puţinele speranţe care ne mai rămăseseră după 1990, recunoscând simplu că a fost învins de Sistem.

Adevărul e că eu pe Emil Constantinescu l-am cam văzut mereu ca pe un Don Quijote cu ochelari, cu pălărie în loc de coif, cu un costum elegant în locul armurii de tinichea şi cu un stilou în locul lăncii pe care o purta cavalerul din La Macha. Iar morile de vânt erau rămăşiţele comunismului şi Dulcineea era democraţia la care visam cu toţii de atâţia şi atâţia ani. Sigur că pe-atunci nu gândeam chiar aşa, toate astea mi-au venit în minte acum, când aştern pe hârtie amintirile acelor vremuri triste.

Şi aproape că reuşisem să uit totul şi să-mi văd mai departe de viaţă, când uite că apare Emil Constantinescu şi recunoaşte senin că a fost învins de Sistem şi că asta e, n-are ce să mai facă. Nu mai ţin minte sigur, dar cred că pe moment m-am enervat. Apoi supărarea a lăsat loc dezamăgirii. Şi, ca să nu-l condamn prea repede şi mai aspru decât ar trebui, am început să-l judec abia după vreo câteva săptămâni.

Procesul din capul meu a început într-o zi în care am stat minute bune în faţa foii de hârtie, cu stiloul în mână, fără să mă hotărăsc dacă să scriu articolul cu pricina sau să las totul baltă. Până la urmă am aşezat stiloul pe birou şi-am început să-mi rod o unghie. Era vorba de laşitate? Nu prea credeam. Pentru mine, pentru principiile mele şi pentru tot ce ştiu că e al meu şi numai al meu, sunt în stare să mă bat cu mâinile goale chiar dacă adversarul meu are un tun, sau doi metri şi 300 de kilograme, ori dacă e poliţist sau golan pur şi simplu. Apoi am lăsat unghia în pace, m-am ridicat de la birou şi m-am dus la fereastră. Chipul pe care-l reflecta geamul nu mai părea la fel de neîndurător cum îl ştiam în urmă cu 20 de ani. Privirea nu mai scăpăra şi nici fălcile nu mai erau aşa de încleştate ca în vremurile bune, când îmi sărea ţandăra din aproape orice şi mă luam de piept cu oricine. Nehotărât dacă era vorba de înţelepciune sau doar de experienţa acumulată în mai bine de 20 de ani de presă, m-am aşezat din nou la birou. În pagina de ziar era un loc gol, pe care eu trebuia să-l umplu cât mai repede. Dacă aş fi scris ceea ce-mi doream cu toată fiinţa mea, i-aş fi făcut un rău uriaş fiului meu, unul mult mai mare decât îi făcuseră, pe nedrept, cei despre care voiam să scriu: nişte oameni cu gulere albe, dar cu satâre în mâini.

Până la urmă am umplut golul din ziar, însă articolul l-am scris cu stiloul, nu cu lancea lui Don Quijote. Iar dacă Emil Constantinescu vrea să mă judece, n-are decât. Eu, unul, l-am achitat pe el.

Adrian CRÂNGANU