Get Adobe Flash player

Printre pietre

Mă plimbam pe malul râului și încercam să surprind trăirile apei, vaietul ei atunci când se izbea de pietre. Cât de puternice sunt pietrele! Rocile acestea au reușit să guste eternitatea. Atât de tăcute și eterne își șlefuiesc făptura în ape, se odihnesc în lut sau se înalță precum păsările pe culme, aruncând zâmbete în văzduh, așteptând vântul să le mângâie fața.

O piatră s-a rătăcit pe pământul umed și eu am lovit-o cu piciorul. Era o frântură a unui bolovan, o bucată de rocă asimetrică. Am privit-o cu atenție, pe urmă am ridicat-o de pe locul rătăcirii sale, am adăpostit-o în palmă și am încercat să-i citesc misterele ființei. Câtă înțelepciune puteai observa pe chipul ei! Gustul eternității i-a adus atâtea informații… Lacrimile i s-au uscat, zâmbetul i s-a pierdut lovit de prea multe frunze moarte, glasul și l-a înecat din prea multă trudă ce a observat-o sub soare, iar ea a împietrit observând în tăcere muguri și durere.

Atât de puternice, rocile au făcut pact cu veșnicia. Înțeleptul le privește și se întărește în suferință, pe urmă tace ascultând sunetul mut al deșertăciunii lumești. Înțeleptul este asemenea pietrei, atât de puternic și tăcut, însă atâtea ape curg lin prin cugetul său.

Am privit din nou cu atenție piatra adăpostită în palmă. E puternică, dar apa a reușit să o macine, să o rupă de roca-mamă, lăsând în urmă o dâră de nisip, câteva granule fine smulse din ființa lor pentru eternitate. Cât sunt de neclintit pietrele, și totuși apele le macină, vântul le șlefuiește, iar omul, acea frunză firavă ce tremură în bătaia vântului, le netezește, dând celor de sub cer opere de artă!

Nu poți gusta oricum eternitatea. Trebuie să alergi printre pietre și să înveți din durerile și înțelepciunea lumii, pe urmă să te lași lustruit de vânturi și ploi observând în tăcere muguri, frunze, flori, ierburi uscate, spini, terenuri aride sau înghețate. Trebuie să arzi ca o lumânare, pe urmă să te întărești asemenea vulturului care, ajuns la bătrânețe, se întoarce la cuibul său clădit pe stânca cea mai înaltă spre a-și lovi de piatră ciocul ce a crescut atât de mult, încât să nu-i mai permită să mănânce, până când acesta cade. Să aștepți asemenea vulturului să-ți crească din nou ciocul, pe urmă să-ți smulgi cu ciocul unghiile mult prea lungi pentru a apuca vânatul, să suferi în tăcere, să crești, să te înalți, pe urmă să o iei de la capăt cu mai multă pricepere. După cum vulturul trăiește o altă viață marcată la început de durere, răbdare și înțelepciune, tot așa și tu, omule, poți pătrunde nemurirea după ce ai gustat adevăratul nectar al celor pământești.

Doar atunci când vei învăța tăcerea pietrelor și vei reuși a pătrunde în adâncul ființei lor spre a dezlega runele acestei lumi, te vei împărtăși cu absolutul.

Ana-Cristina POPESCU

Traducere