Prieteni la cataramă


Am crescut într-un bloc cu de toate. În primul rând, eram o droaie de copii, unii cuminţi, alţii neastâmpăraţi sau răi, cu mame care stăteau cât era ziulica de lungă pe băncile de sub salcâmi, chipurile, ca să aibă grijă de noi, dar în realitate doar ca să bârfească tot ce mişca în cartier şi care se certau după cum ne încăieram noi, cu taţi blajini, beţivani, molâi, proşti sau îndărătnici, cu babe urâte şi arţăgoase, dar mai ales am locuit într-un bloc cu români, nemţi, sârbi, unguri şi cehi, un fel de Turn Babel, îmi dau acum seama. În blocul copilăriei mele se întâmpla în fiecare zi ceva deosebit, care-ţi tăia răsuflarea sau făcea să amuţească mamele şi cotoroanţele de pe bănci, încât eram cu toţii convinşi că trăim în cel mai important loc de pe pământ. Cam o dată pe săptămână, tanti Nela primea câte o scrisoare de la vreun drăguţ din blocurile vecine, şi cam o dată pe lună bărbatu-su o prindea, şi să te ţii atunci! Uneori, nea Ghiţă se îmbăta atâta de rău, că îşi prăjea peştele în tigaie cu tot cu solzi şi cu maţe, pe urmă ieşea pe blacon cu un fel de ştreang făcut din şnurul de la fierul de călcat, şi-l aşeza în jurul gâtului şi, cum nu avea de ce să-l atârne, ridica din umeri, se smiorcăia un pic şi se ducea la culcare. Noi, bineînţeles, îl priveam cu gurile căscate şi abia aşteptam să se spânzure odată, fiindcă ştiam că o să mâncăm colivă pe săturate.

Eram mulţi, eram de toate vârstele, dar niciodată nu am ţinut cont că unul e român şi altul e neamţ, sârb sau ungur. Ne-am înjurat şi ne-am bătut din alte o mie şi-o sută de motive, dar nu de aia. În blocul meu de atunci, singura naţionalitate era copilăria, şi nimănui, absolut nimănui nu i-a trecut o clipă prin cap să revendice vreun pom, vreo bancă, bara pentru bătut covoare sau vreun huţul. Nici lui Roby, nici lui Jancsy, nici lui Milovan sau Peterka, nici măcar lui Nae, care era un pic mai mare şi, de departe, cel mai rău dintre toţi.

În şcoală, cam tot aşa au stat lucrurile, cu diferenţa că în ultimii doi ani de liceu cel mai bun prieten al meu era pe jumătate neamţ. Şi, cu toate că împărţeam cu el aproape orice, nu ţin minte să-mi fi cerut vreodată Banatul, nici vreun munte, un râu sau un firicel de iarbă măcar.

Situaţia s-a schimbat, însă, atunci când am mers în Armată, la grăniceri. În pichet m-am împrietenit la cataramă cu Tibi şi împreună am învăţat despre Triplex Confinium, locul unde se întâlnesc graniţele a trei ţări, şi atunci am auzit pentru prima oară de Beba Veche. Tot la teorie ni s-a spus şi despre Trianon, fiindcă trebuia să ne intre bine în cap de ce e frontiera acolo şi nu cu 500 de kilometri mai la dreapta, şi ni s-a povestit, în mare, cum în 4 iunie 1920 Ungaria a cedat teritorii Austriei, Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, României şi Cehoslovaciei.Tibi nu era însă ca alţi soldaţi. Spre deosebire de ei, el ascundea în valiza de lemn un compendiu istoric cât toate zilele, din care mai citea uneori noaptea, când nu era prea obosit, sub pătură, la lumina lanternei. O dată m-a chemat în ascunzătoarea lui şi mi-a arătat cu degetul ceva. Erau câteva rânduri, pe care mi le amintesc şi acum, după 35 de ani. Scria acolo în 21 martie 1919, comuniştii unguri conduşi de Bela Kun au vrut să ocupe Cehoslovacia şi Transilvania, şi le-au atacat. În 4 august, Armata Română a intrat în Budapesta, a dat scurt de pământ cu Bela Kun şi a plecat prin februarie 1920, şi atunci de-abia după ce s-a rugat Antanta de noi, altminteri poate eram şi acum acolo.

M-am uitat lung la prietenul meu, fiindcă m-aş fi aşteptat la orice din partea lui, numai la asta nu. Am dat pătura la o parte, el mi-a luminat drumul până am ajuns la patul meu, pe urmă Tibi, de fapt Tibor Kerenyey, pentru că aşa îl chema, a stins lanterna. A doua zi ne-am trezit tot prieteni la cataramă.

Adrian CRÂNGANU