Ziua în care am ajuns ziarist n-a avut nimic spectaculos în ea, nici măcar pentru mine. Ba cred că, dacă mă uit acum în urmă, a fost mai degrabă o întâmplare comică, chiar dacă ea mi-a schimbat viaţa. Dar să vă spun, cât pot de scurt, povestea.
Era pe vremea când lucram în uzină, iar eu eram cel mai tânăr dintr-o echipă de patru oameni. Aveam un atelier micuţ, ascuns în imensitatea halei, şi poate că tocmai de aceea la noi lăsau cei de la cantină laptele pentru sudori. Nu era mult, vreo trei litri pe zi, dar cum sudorilor le era lene să vină după el, vreo 25 de metri, ne rămânea nouă, iar noi am descoperit că e mult mai bine dacă-l lăsam la acrit peste noapte şi-l beam dimineaţa următoare cu un baton din alea lungi, cu un leu, pe care eu trebuia să le cumpăr în drum spre lucru.
Într-o dimineaţă am găsit la brutărie doar trei batoane şi, cum îmi rămăsese un leu, neavând ce să fac cu el, am cumpărat un ziar. Acolo scria că angajează un om şi că cererile se depun la redacţie. Mi-am luat liber vreo două ore şi m-am înscris la concurs. După primul examen, la care, între noi fie vorba, mi-am cam prins urechile în subiecte, dintr-o grămadă de candidaţi, dar n-am să spun câţi, ca să nu se creadă că vreau să mă laud, am rămas o grămăjoară, dar şi aia destul de mare, cam un sfert din câţi am fost la început, iar eu eram printre ei. A doua zi mi-a apărut numele în ziar. Aşa am ajuns jurnalist. Se întâmpla acum 30 de ani şi două luni.
Dar greul pentru mine abia începea. A trebuit să dau piept, din prima zi, cu meseriaşii de la singurul ziar din judeţ, toţi mult mai bătrâni decât mine şi cu pretenţii pe care nici măcar nu mi le-am putut închipui. Încă de la primul articol m-au forfecat, m-au făcut bucăţi, dar au fost şi câţiva care m-au lipit la loc, fiindcă unora le plăcea, totuşi, cum scriu. Acum, uitându-mă iar în urmă, nu ştiu câtă dreptate aveau, nici unii, nici ceilalţi. Nu cred că scriam tocmai rău, veneam totuşi de la un cenaclu literar în care citisem câteva povestiri şi un început de roman, dar am înţeles repede că proza e proză şi jurnalistică altceva. Cu totul altceva.
M-a ajutat aici şi cel mai bun ziarist cu care am lucrat vreodată. Pe atunci, eram ca un copoi care amuşină şi îşi bagă nasul peste tot, iar el, când a văzut că-mi dau interesul, m-a luat sub aripa lui. A murit repede, însă în cei doi ani în care mi-a fost dascăl într-ale jurnalisticii cred că am învăţat jumătate din ceea ce ştiu astăzi.
De ce-am povestit toate astea? Fiindcă în ultima vreme mă simt tot mai obosit, mai bătrân şi mai depăşit. Ăsta e adevărul. Dar nu învins, atâta timp cât încă pot să mai scriu cum cred eu că e bine. Să încerc să explic, iarăşi pe scurt, ce am vrut să spun. Într-o redacţie, ziariştii au domenii de care se ocupă. Ultimele care se împart, şi mai întotdeauna celor cu mai puţin talent ori ultimilor sosiţi, sunt, de fapt trebuia să spun erau, poliţia şi pompierii. Săracii de ei scriau şi scriau, dar, de cele mai multe ori, ştirile lor ajungeau la coşul de gunoi. Altele erau atunci priorităţile cititorilor, iar dacă, prin minune, vreo ştire din asta umplea vreo gaură din ultima pagină, în care nu aveam ce altceva să băgăm, redactorul care o scrisese credea că l-a prins pe Dumnezeu de picior.
Acum, în presa online, cititorul vrea doar incendii şi accidente, iar oamenii din redacţii asta le dau. Le convine şi lor, mai pun vreo virgulă în comunicatul de presă, mai schimbă timpul unui verb şi gata-i ştirea. Eu nu pot fi aşa. Eu merg pe principiul că dacă, după ce mă citeşte, un singur om rămâne cu o singură propoziţie scrisă de mine, mi-am făcut datoria de ziarist.
Mă consolez totuşi cu gândul că, de vreo două săptămâni, în jurul meu soarele a vopsit copacii cu verde. Şi cu ideea că, dacă aş fi început articolul cu fraza asta, nu l-ar fi citit nici dracu, fiindcă asta nu e presă. Nu în ziua de azi.
Adrian CRÂNGANU