A fost odată o fetiță care la aniversarea vârstei de un anișor a ales de pe tăvița cu mai multe obiecte un stilou. În acele momente, atât familia, cât și cei care au participat la acest eveniment considerau că era un lucru firesc. Anii treceau pe rând, iar fetița era tot mai fascinată de creioanele colorate și nu numai. Începuse să scrie devreme, poate mult prea devreme pentru vârsta ei. Uneori nu-i ajungeau caietul sau cartea de colorat și mai scria sau desena și pe câte un perete al camerei sau al casei.
Credeți că era pedepsită pentru acest lucru? Nu, părinții nu o certau, căci bucuria de pe fața ei era de nedescris. Odată cu trecerea timpului, tot ceea ce trebuia să redea pe hârtia albă era atât de aproape de perfecțiune, iar caietele erau impecabile, cu scris caligrafic! Încă de mică intrase în lumea poveștilor, deoarece părinții îi cumpăraseră tot felul de cărți potrivite vârstei ei, cărți educative. Îi făcea o deosebită plăcere să primească în dar cărți sau stilouri. Plăcerea de a lectura un text în adevăratul sens al cuvântului i-a insuflat-o doamna învățătoare. Trecut-au anii, iar fetița de odinioară a ajuns elevă în clasa a V-a. Cele mai bune prietene ale sale erau cărțile și, bineînțeles, mama. Cărțile îi erau prietene, fiindcă ele nu o trădau, ba, dimpotrivă, îi deslușeau tainele vieţii, iar mama era prietena ei fiindcă era acolo întotdeauna când avea nevoie de un sfat.
Încetul cu încetul, cu ajutorul cărților citite, fetița a reușit să-și îmbogățească vocabularul, iar compunerile ei cu teme liber alese au devenit mai interesante. Îi plăcea să scrie despre satul în care trăia, despre anotimpuri, despre animale, despre țară, dar și despre credința în Dumnezeu. La început era o simplă joacă, dar, la îndemnul doamnei profesoare de limba română, copila a pătruns în lumea fermecată a scrisului, o lume la care nici măcar nu visase vreodată. Și cât de frumos sună lumea fermecată a scrisului! În lumea în care trăia, expresia ,,a citi o carte” era considerată o chestie inutilă, iar expresia ,,a scrie un text“ era un lucru inutil pentru o anumită categorie de persoane. Pe tărâmul scrisului a întâlnit persoane deosebite, persoane pe care, datorită anilor de studiu și a talentului acestora, nici nu putea să-i privească în ochi. Se simțea atât de mică într-o lume mare… Uneori se considera un intrus în acest loc, asemeni unui bob de neghină dintr-un lan de grâu, dar continua să scrie…
Cu fiecare lucrare scrisă, fetița încerca să transforme lumea în care trăia, dintr-o lume goală pe dinăuntru, fără zâmbet, fără pic de bunătate, într-o lume frumoasă, ce se regăsește în interiorul fiecărei persoane. Lumea fermecată a scrisului era lumea în care ea putea să dea strălucire chiar și unui obiect opac, totul depinzând de starea sufletească pe care o avea în momentul în care își punea gândurile pe hârtie.
Fetița a scris… A scris… Şi cine știe? Poate va mai scrie și peste ani și ani…
Andrada Brîndușa KESZEG
