Get Adobe Flash player

Orgolioşii

Adrian CRÂNGANU

După artă, cred că sportul e cel mai frumos lucru pe care oamenii îl pot face pentru oameni. O spun de pe poziţia unuia care, deopotrivă, şi-a tocit turul pantalonilor pe scaune şi a răguşit citind prin cenacluri, dar şi-a rupt şi zeci de perechi de tenişi alergând pe zgura stadioanelor ori pe bitumul terenurilor de fotbal, sau a făcut bătături în palme, de la haltere, prin sălile de forţă. Şi, după mulţi, mulţi ani petrecuţi şi într-o parte şi în cealaltă, asta e concluzia la care am ajuns.

Am aşezat pe primul plan arta, cu toate că, de fapt, cu sportul am început în viaţă. Acum, însă, lucrez mai mult cu cuvintele, şi mai puţin cu mâinile. Gândesc mai mult şi mă mişc mai puţin. Dar, de învăţat, învăţ, zic eu, în aceeaşi măsură, din amândouă. Pentru că eu mai cred că un meci, sau un concurs frumos, dacă ştii să le citeşti, au aceeaşi valoare ca şi o carte bună sau un film de excepţie. Despre cea mai mare parte a întâmplărilor şi experienţelor trăite în cercurile literare în care m-am învârtit multă vreme am mai vorbit. Am tras învăţăminte şi am rămas cu amintiri, unele frumoase, altele despre care nici măcar nu vreau să pomenesc. Şi asta pentru că am tras concluzia că artiştii sunt oamenii cei mai normali şi mai obişnuiţi de pe Pământ. Însă numai până când vine vorba de orgoliu.

Cât despre sport, l-am făcut de când mă ştiu şi, dacă nu iau în calcul orele de gimnastică, pentru că niciodată n-am putut să stau în cap şi în mâini, pot să spun că l-am făcut cu cea mai mare plăcere. Am trăit, şi aici, lucruri care m-au durut şi întâmplări care aproape au făcut să-mi dea lacrimile. Şi dacă despre amintirile care mă leagă de cercurile artistice am mai vorbit, despre celelalte n-am făcut-o decât rareori. Poate fiindcă în sport n-am reuşit niciodată lucrurile pe care le-am izbutit în literatură. Dar probabil că nici n-am vrut vreodată cu adevărat şi, ca să fiu cinstit, nici nu cred că am fost făcut pentru asta.

Îmi amintesc că, odată, eram tânăr de tot, aproape un copil, aveam vreo 14 ani, am participat la un cros, undeva pe nişte dealuri, pe un traseu de câţiva kilometri. N-am înţeles în ruptul capului ce căutam acolo, fiindcă eu făceam suliţă şi disc. Am stâns însă din dinţi şi am luat startul, laolaltă cu ceilalţi alergători. Pe la jumătatea cursei, eu fiind mai voinic, am văzut negru în faţa ochilor. Pe la trei sferturi, aproape că nu mai respiram şi abia îmi mai târam picioarele. Rămăsesem ultimul, dacă nu-i puneam la socoteală pe cei mai solizi, aidoma mie, şi care abandonaseră. Cum, necum, m-am târat până la linia de sosire, am mai făcut un metru şi mi s-au muiat picioarele. Aplauzele le-am auzit ca prin vis şi abia după un timp, când mi-am mai venit în fire, am aflat că fuseseră pentru mine.

Mai târziu, m-am gândit mult la cele petrecute atunci şi cred că singura explicaţie pentru faptul că, deşi abandonul mi se părea o izbăvire pentru tot chinul cursei, totuşi nu am renunţat, a fost orgoliul. Acelaşi orgoliu pe care l-am întâlnit, de nenumărate ori şi în nenumărate forme, şi la artişti. Drept pentru care consider că fraza de început ar trebui să sune cam aşa: alături de artă, cred că sportul e cel mai frumos lucru pe care oamenii îl pot face pentru oameni. Punct.

Traducere