Omul cu scufia mov


Că mi-am făcut pagină de Facebook, am spus deja, săptămâna trecută. Nu a ajuns să-mi devoreze timpul liber, cum am auzit că au păţit multe dintre cunoştinţele mele, dar pot să spun că stau pe net, cât de cât. E probabil mirajul jucăriei noi, căreia îi mai descoperi o mişcare pe care nu i-o ştiai şi pe care o întorci pe toate părţile, ca să-i ghiceşti toate secretele. Ce-mi place mie, cel puţin acum, la început, e să încerc să-i cunosc, citindu-le cu atenţie mesajele ori studiind în cele mai mici detalii fotografiile pe care le postează, pe cei pe care nu-i cunosc şi de care nici măcar n-am auzit vreodată, dar care, cu toate astea, sunt cu zecile în lista mea de prieteni. Despre cei mai mulţi mi-am format deja o imagine şi nu cred că mă înşel prea tare în privinţa caracterului lor. Dar majoritatea, fiind prieteni ai prietenilor pe care îi cunosc şi prin care bănuiesc că au şi ajuns la mine, par oameni de treabă.

Şi am mai observat ceva: nu ştiu ce fac ceilalţi internauţi, dar eu nu prea vorbesc cu nimeni. Îmi petrec timpul coborând cu cursorul în josul paginii, citind sau privind cu atenţie fotografiile, aşa cum am mai spus. Iar dacă ceva mi se pare interesant şi consider că merită ştiut şi de alţii, atunci distribui şi eu mesajul. Ultimul care mi-a plăcut şi pe care l-am trimis – sau cel puţin cred că am făcut-o – celor din lista de prieteni era de fapt o fotografie cu un textuleţ în stânga şi cu un moş buimac, cu ochelari rotunzi, cu ramă groasă cât degetul, cu o scufie caraghioasă, de culoare mov, şi care la prima vedere părea cam tehui de cap, în partea dreaptă. Textul suna cam aşa: „Un tâmpit mai mare ca mine nu există. Să faci treisprezece ani de temniţă pentru un popor de idioţi! De asta numai eu am fost în stare…”. Semnat, Petre Ţuţea.

Am mai citit o dată, şi încă o dată, şi m-am întrebat, cred eu că pe bună dreptate, când o fi ajuns bătrânul gânditor la concluzia asta, în timpul comunismului, sau în cei doi ani pe care a mai apucat să-i trăiască după 1989. Fiindcă, dacă s-a deşteptat înainte de Revoluţie, însă, din motive logice şi lesne de înţeles, n-a avut cum să-şi facă publică dezamăgirea, lucrurile stau rău în ceea ce mă priveşte. Spun asta fiindcă eu am susţinut mereu sus şi tare că oamenii mari din copilăria mea, petrecută când comunismul era ridicat la rang de religie, erau infinit mai buni, mai curaţi, mai serioşi, mai cu bun-simţ şi mai paşnici decât cei de azi, pe care încă mă mai obosesc să-i înţeleg. Tata, de exemplu, ca de fapt şi taţii prietenilor mei micuţi, dacă nu umblau în costum, se îmbrăcau măcar în pantaloni de stofă şi o haină de altă culoare. Nu i-am auzit înjurând niciodată, ba pot chiar să spun că îmi zâmbeau şi-şi zâmbeau mai mereu, nu se credeau nici măcar cu un milimetru mai deştepţi decât erau, aveau o hărnicie înnăscută, tot timpul îşi găseau ceva de lucru, şi era o pace în ei şi între ei de care pur şi simplu azi, ajuns şi eu la vârsta lor de atunci, îmi e dor.

Dacă însă lui Petre Ţuţea i-a trecut prin cap ideea cu pricina după 1989, îmi permit luxul să nu fiu de acord cu el. Eu consider că n-am fost şi nu suntem absolut deloc idioţi. Suntem mult mai rău, dar, ca să nu folosesc cuvinte urâte, am să spun că eu cred că nu suntem deloc cinstiţi, deloc curajoşi, nu suntem nici cel mai demn popor de pe pământ, dar suntem totuşi şmecheri şi total inculţi. Iar asta mă face să bănuiesc că bătrânul Ţuţea şi-a aşternut gândurile pe hârtie când era deja cu un picior în groapă şi, la 89 de ani, puţin dus cu capul. Altfel nu-mi explic cum ne-ar fi putut lăuda chiar în halul ăsta.

Adrian CRÂNGANU