În urmă cu 10, poate 15 ani, când încă îmi mai permiteam să-mi rup câteva ore pe săptămână ca să merg la vreo şedinţă de cenaclu literar ori la vreo lansare de carte, am întâlnit câţiva oameni de afaceri. Nu pe toţi odată, fiindcă nu se prea înghesuiau la lucruri care, din punctul lor de vedere, însemnau pierdere de vreme, ci câte unul, când şi când. Mult timp n-am înţeles de ce o fac, findcă eram de pe două planete diferite. Nu ştiu dacă pe ei îi dădeau banii afară din casă, dar sunt sigur că nouă, cei care ne întâlneam ca să mai citim vreo poezie sau un capitol de roman, ne bătea vântul prin buzunare rău de tot. Şi, cu toate astea, cei stingheri erau ei, nu noi, care, ameţiţi de versuri şi de votcă, două ore eram într-al nouălea cer.
Într-o zi, m-am nimerit lângă unul dintre ei şi l-am tras, nu ştiu cât de subtil, de limbă. Nu mi-a fost prea greu să aflu că ajutase şi el cu bani la apariţia cărţii care se lansa. Cu tupeul dat de tinereţe, l-am întrebat dacă nu mă sponsorizează şi pe mine, fiindcă tocmai terminasem de scris, în urmă cu vreo lună, un roman, şi n-aveam chior de leu să mă duc cu el la editură.
Peste o săptămână ne-am întâlnit la o cafea şi l-am întrebat pe şleau de ce face asta. Mi-a povestit pe scurt că, ani întregi, cât fusese inginer în uzină, când nu avea de lucru, în loc să pună mâna şi să citească o carte, el a jucat table până a tocit câteva perechi de zaruri. Banii pe care mi-i dădea nu-l făceau mai deştept sau mai cult, dar măcar încerca să-şi spele, în felul lui, păcatele făcute în fabrică. „Încerc să cumpăr cultură ca şi cum aş cumpăra lumânări şi le-aş pune la biserică, să-mi câştig iertarea. Nu ştiu dacă am să şi reuşesc… Anii ăia n-am să-i mai umplu niciodată cu nimic. Au să rămână goi”, mi-a spus după ce mi-a dat banii. Eu i-am dat o carte, puţin mai târziu, şi de-atunci nu ne-am mai întâlnit.
Eu însă m-am gândit mult timp la întâmplarea asta, aşa cum o fac şi acum. Poate fiindcă el era altfel decât patronii brutali, neciopliţi şi profund needucaţi din jurul meu. Mincinoşi şi şmecheri îmbogăţiţi peste noapte din hoţii. Nu ştiu de ce, dar nici până azi n-am putut să-mi schimb părerea pe care mi-am făcut-o, pe vremuri, despre ei.
Şi-atunci e normal că n-am putut să mă mir când am văzut la televizor gaşca de oameni de afaceri amestecaţi cu prostituatele de lux. Vulgare, ignorante, superficiale, iar pe unele, chiar dacă nu au trăsături urâte, le desfigurează prostia, sunt imaginea în oglindă a patronilor de care vorbeam şi exact ceea ce le trebuie lor. Buzate şi ţâţoase, pentru ele televiziunea nu e decât un preş aşternut la picioarele lor, iar ziarele – un şerveţel în care, dacă doar strănută, apar cu poză şi cu litere mari pe prima pagină. Îmi pare rău că trebuie să spun asta, dar la fel de vinovat că milionarii ăia de doi bani, care dau mii de euro ca să şi le bage în pat, e şi poporul care, căscând gura la ele la televizor cât e ziua de lungă, transformă nişte biete curve în prinţese de trei parale…
De aia spun că omul cu cartea mea era altfel. Sau cel puţin aşa îmi place să cred. Iar ca să fiu sigur, n-am să-l mai caut niciodată…
Adrian CRÂNGANU
