O încercare de dezmembrare a Eparhiei Caransebeşului şi desfiinţarea Episcopiei


Banatul, prin îndelungata sa tradiţie ortodoxă menţinută nealterată timp de secole, mai ales datorită existenţei la Caransebeş a unui centru de iradiere spirituală, aspira încă de la mijlocul secolului al XIX-lea la o Mitropolie proprie, acţiunea lui Eftimie Murgu din anii Revoluţiei paşoptiste nefiind singulară.

Cu toate acestea, abia în secolul următor, mai ales după alegerea dr. Vasile Lăzărescu ca Episcop al Timişoarei, această dorinţă, întemeiată în fapt, este declarată deschis.

Însă mijloacele prin care se încerca materializarea ei nu erau cele mai corecte. S-a încercat crearea în protopopiatele nordice ale Eparhiei Caransebeşului a unei atmosfere favorabile alipirii lor la Episcopia Timişoarei chiar cu câţiva ani înainte de luna iulie 1947, când Consiliul eparhial – Secţiile unite au dezbătut informaţia că Sfântul Sinod, chiar la începutul acelei luni, a hotărât trecerea protopopiatelor Lugoj, Făget şi Bocşa în cuprinsul Eparhiei Timişoarei.

În şedinţa din 8 iulie 1947, s-a considerat „că prin această nouă dezmembrare s-ar face o mare nedreptate eparhiei, paralizându-i funcţiile administrative”, şi astfel au protestat cu toată energia împotriva ei.

S-a gândit şi s-a indicat protopopilor din Răcăşdia, Oraviţa, Caransebeş, Bocşa Montană, Lugoj şi Făget să înainteze proteste către Patriarhul Nicodim, Mitropolitul Nicolae Bălan, primul-ministru dr. Petru Groza şi ministrul Cultelor, Radu Roşculeţ.

Protestul avea următorul text: „Fiind informaţi că Sfântul Sinod a hotărât trecerea din eparhia noastră, de Dumnezeu păzită, a Caransebeşului, a protopopiatelor Lugoj, Făget şi Bocşa Montană în cuprinsul Arhiepiscopiei Timişorii, în numele clerului şi poporului drept credincios din protopopiatul nostru protestăm împotriva acestei hotărâri. Luarea celor trei protopopiate de la eparhia Caransebeşului s-a făcut fără niciun temei şi nu foloseşte nimănui, în schimb va produce grave nemulţumiri şi tulburări în administraţia acestei eparhii. De aceea rugăm să binevoiţi a interveni pentru apărarea cauzei drepte a eparhiei Caransebeşului, asigurându-vă că noi vom lupta cu toate mijloacele legale pentru menţinerea integrităţii eparhiei noastre”.

Consilierii eparhiali s-au deplasat în centrele protopopeşti, unde s-au întâlnit cu deputaţii eparhiali, explicându-le situaţia delicată care i se pregătea eparhiei. Preotul dr. Iacob Creţu s-a deplasat în 14 iulie în oraşul Reşiţa, iar întâlnirea cu deputaţii eparhiali şi alţi preoţi a fost sintetizată astfel: „Toţi au semnat fără nicio rezervă memoriul nostru de protest în frunte cu părintele protopop dr. Iosif Ieremia”.

Cerându-se explicaţii şi Ministerului Cultelor, acesta informa, prin Adresa Nr. 40.108/1947, că în Sinod s-a discutat doar despre înfiinţarea Mitropoliei Banatului cu două eparhii.

Despre agitaţiile şi intenţiile de dezlipire a celor trei protopopiate din matca lor firească şi deopotrivă istorică, acelaşi minister făcea cunoscut că „Departamentul nostru, ca şi Sf. Sinod, cunoscând realităţile din Banat, nu au dat curs nicicând acestor intenţii neavenite”, iar „… alarmarea credincioşilor din cuprinsul Sf. Episcopii a Caransebeşului nu este justificată”.

Alarmarea însă era justificată, căci se lucra la nivel central, şi îndeosebi în capitala Banatului, pentru aducerea la tăcere a agitaţiilor din Eparhia Caransebeşului şi înglobarea ei într-o nouă entitate administrativ-bisericească.

X X X

După un moment cu destulă încărcătură emoţională, când s-a încercat ruperea protopopiatelor Lugoj, Făget şi Bocşa Montană din trupul Eparhiei Caransebeşului, au urmat pregătirile pentru Adunarea eparhială desfăşurată la sfârşitul lunii septembrie 1947. Cu acel prilej, s-a reconstituit componenţa celor trei secţiuni: administrativ-bisericească, culturală şi economică, fiind alese sau realese personalităţi ale vieţii bisericeşti, culturale şi politice din eparhie, precum arhimandritul dr. Laurenţiu Busuioc şi dr. Zeno Muntean, cu îndelungată experienţă didactică, apoi protopresbiterii Virgil Musta, Iosif Câmpianu, Victor Popovici şi Isaia Suru. Li s-au alăturat prefectul judeţului Severin, dr. Nicolae Proşteanu din Lugoj, profesorul Traian Topliceanu, învăţătorul pensionar Pavel Jumanca, avocatul dr. Titus Popovici din Lugoj, inginerul Ştefan Bornuz de la Comunitatea de Avere, Aurel Moaca şi protopopul caransebeşean Teodor Roşca.

Adunarea eparhială a confirmat în 30 septembrie 1947 lista delegaţilor pentru Congresul Naţional Bisericesc, care urma să se întrunească în 18 noiembrie 1947. Aceasta i-a nominalizat pe dr. Laurenţiu Busuioc, dr. Marcu Bănescu, consilier referent, dr. Titus Popovici, fost ministru, Victor Feneşiu din Făget, deputat în Parlament, inginer Ştefan Bornuz şi cântăreţul bisericesc Bujor Popovici din Poiana, deputat. Componenţa Delegaţiei eparhiei caransebeşene a fost comunicată Patriarhului Nicodim Munteanu şi ministrului Radu Roşculeţ de la Culte.

Visul bănăţenilor de a avea propria Mitropolie s-a realizat în prima parte a anului 1947, când Sfântul Sinod a aprobat ridicarea Episcopiei ortodoxe române a Timişoarei la rang de Arhiepiscopie, hotărâre votată şi de către Adunarea Deputaţilor în şedinţa din 30 mai 1947. Mai târziu, prin Legea pentru înfiinţarea Mitropoliei ortodoxe române a Banatului (nr. 325, din 26 septembrie 1947), s-a consfinţit această dorinţă a bănăţenilor. Dr. Vasile Lăzărescu, fost Episcop al Caransebeşului între 1934-1941 şi Episcop al Timişoarei începând cu luna martie 1941, a fost învestit în 11 octombrie 1947 ca primul Mitropolit al Banatului, întronizarea având loc în Catedrala din Timişoara, în 26 octombrie.

Iniţial, Mitropolia Banatului era formată din două eparhii: Arhiepiscopia Timişoarei, Morisenei şi Lipovei, şi respectiv Episcopia Caransebeşului, mai târziu alăturându-i-se şi cea a Aradului.

Forul de conducere colectiv al Mitropoliei Banatului urma să fie Congresul naţional mitropolitan al Banatului, format din deputaţi clerici şi mireni aleşi prin votul credincioşilor.

În Eparhia Caransebeşului, alegerile s-au organizat în 3 iunie 1948 pentru deputaţii din cler, şi în 6 iunie pentru deputaţii mireni.

Oraşul Caransebeş, vechi centru episcopesc ortodox, a desemnat în acest for pe avocatul Isac Rădulescu şi inginerul Ştefan Bornuz, apoi dintre clerici pe dr. Marcu Bănescu, arhimandrit dr. Laurenţiu Busuioc, dr. Iacob Creţu şi Teodor Roşca. În total, Eparhia Caransebeşului era reprezentată de către 18 deputaţi mireni şi 11 deputaţi clerici.

Aceştia au participat la întronizarea din 26 octombrie 1948 a Mitropolitului dr. Vasile Lăzărescu.

Vremurile nu erau însă propice pentru desfăşurarea unei activităţi spirituale ferite de ingerinţele politicului. După modelul sovietic, Biserica a început să fie catalogată din ce în ce mai des drept duşman şi frână în calea noilor prefaceri de ordin social, cultural şi chiar economic.

Preoţii erau urmăriţi pretutindeni, unii dintre ei luând drumul închisorilor chiar în anii 1947-1948. Se încerca implicarea preoţilor în activităţi care nu aveau nicio legătură cu statutul lor. Cu multă durere, preotul Afinoghen Leviţchi din Vărădia menţiona într-un raport înaintat Episcopiei că „… vremurile cer ca preotul să fie peste tot: la însămânţări, la deparazitare, la colecte, la recensăminte etc., etc.”. În aceeaşi lună, preotul din Câlnic, căruia secretarul politic comunal îi făcea o atmosferă defavorabilă, îndemnând credincioşii să nu mai plătească taxele bisericeşti şi să împartă sesia parohială, s-a confruntat cu o situaţie nemaiîntâlnită până atunci. Pretorul plăşii Reşiţa i-a interzis să săvârşească serviciile liturgice în zilele de 8 septembrie şi 25 octombrie, pentru ca locuitorii să execute lucrările agricole de toamnă.

Sabotajul economic a apărut ca o nouă formă de îngenunchiere şi umilire a preoţilor. Neîndeplinirea planului de însămânţări era catalogată sabotaj economic, şi mulţi preoţi au fost amendaţi şi chiar condamnaţi la închisoare, pe care au executat-o în Penitenciarul din Lugoj.

La toate acestea s-a adăugat şi măsura abuzivă, de neînţeles, luată în toamna anului 1948, de a închide porţile Academiei teologice din Caransebeş, singura instituţie de învăţământ superior teologic din Banat, care a activat neîntrerupt începând cu 10 noiembrie 1865 şi a asigurat necesarul de preoţi români ortodocşi pentru cea mai mare parte a Banatului istoric.

Caransebeşul pierdea prin acest act samavolnic statutul său de centru de învăţământ superior, unde activaseră timp de mulţi ani profesori cu o pregătire teologică de excepţie, unii dintre ei autori de cărţi şi tratate de specialitate cu largă recunoaştere în viaţa universitară din ţară.

În 12 septembrie 1948, Patriarhul Iustinian Marina a vizitat toate aşezămintele ortodoxe din Caransebeş: Reşedinţa episcopească, Catedrala, Muzeul eparhial, Tipografia şi compactoria, şi Capela internatului. A fost întâmpinat de către Episcopul Veniamin Nistor, primarul Emil Rădescu şi numeroşi preoţi.

Să se fi discutat oare şi despre iminenta desfiinţare a Episcopiei, căci numai după şapte zile s-a publicat Decretul Marii Adunări Naţionale de reducere a numărului de eparhii atât ale Bisericii Ortodoxe Române, cât şi ale celorlalte culte?

Comprimarea instituţiilor de învăţământ teologic superior a fost urmată, doar la câteva luni, de desfiinţarea uneia dintre cele mai vechi episcopii din Banat, Episcopia Caransebeşului. Scopul imediat era acela de a aduna în centre cât mai puţine pe acei slujitori ai Bisericii care puteau fi ţinuţi sub un control strict, de tip poliţienesc şi politic, şi împotriva cărora se putea exercita o presiune necunoscută şi nepracticată până atunci. Amintim că în acea perioadă începuse să se organizeze în Munţii Banatului, adică pe teritoriul Episcopiei Caransebeşului, o puternică grupare de partizani înarmaţi, cunoscuţi ca ostili regimului comunist. Biserica era bănuită de legături cu aceştia.

Decretul Nr. 134 din 4 februarie 1949 al Ministerului Cultelor, publicat în Monitorul oficial în ziua următoare, privea organizarea canonică şi administrativă a Cultului ortodox român pe eparhii. Prin acest act administrativ, vechea Episcopie a Caransebeşului a fost desfiinţată, devenind parte a Arhiepiscopiei Timişoarei şi Caransebeşului.

Ceea ce crease cu migală de furnică în domeniul şcolar şi cultural Episcopul restaurator Ioan Popasu, ceea ce cimentaseră, ca instituţii trainice şi apreciate în întreg Banatul – Institutul teologic şi Institutul pedagogic diecezan – Episcopii Nicolae Popeea şi dr. Miron Cristea, ceea ce ridicase la nivel superior învăţământul teologic caransebeşean dr. Iosif Traian Badescu, ceea ce exista ca entitate administrativ-bisericească, şcolară şi culturală, Episcopia Caransebeşului, era acum desfiinţată, văduvind Banatul istoric şi oraşul Caransebeş de episcopia sa cu o tradiţie neîntreruptă de 84 de ani.

Să nu uităm nicio clipă că mişcarea politico-naţională bănăţeană s-a născut şi s-a cimentat mai ales între zidurile acestei instituţii.

Redăm în continuare zestrea spirituală şi materială a Episcopiei Caransebeşului, consemnată în anul 1948 în documentele proprii, cu care a contribuit la averea comună a Arhiepiscopiei ortodoxe române bănăţene: total parohii: 281, din care 13 urbane şi 288 rurale; total filii: 24, toate în mediul rural; numărul credincioşilor: 326.672; numărul familiilor ortodoxe: 84.310; preoţi în funcţiune: 304, din care 20 în mediul urban şi 284 în mediul rural; diaconi în funcţiune: 2, în mediul urban; preoţi care predau în învăţământul secundar: 5; preoţi care predau în învăţământul superior: 5; diaconi care predau în învăţământul superior: 1; numărul cântăreţilor bisericeşti: 287, din care 24 cu şcoală specială; preoţi comprimaţi: 29; cântăreţi bisericeşti comprimaţi: 11; mânăstiri: 4; schituri: 3; biserici aparţinând mânăstirilor şi schiturilor: 7; numărul călugărilor: 8; numărul fraţilor: 2; numărul călugăriţelor: 14; numărul surorilor: 3; numărul protopopiatelor: 9, din care două în Banatul iugoslav; numărul bisericilor: 313, din care 29 construite din lemn, 15 dintre acestea fiind declarate monumente istorice; numărul capelelor: 9; numărul caselor parohiale: 186; numărul edificiilor şcolare, utilizate ca şcoli de stat: 167.

Episcopul Veniamin Nistor, cel care a condus efectiv Episcopia Caransebeş între 24 august 1941 şi 5 februarie 1949 şi care la puţină vreme de la aşezarea sa în scaunul vlădicesc de la Caransebeş a donat suma de 700.000 de lei episcopiei pentru scopuri sociale şi culturale, s-a văzut pensionat din oficiu, nevoit să părăsească imediat eparhia şi să se stabilească la Alba Iulia, ca stareţ al Mânăstirii „Sfânta Treime” (Catedrala Reîntregirii – n.a.).

Începând cu 1 aprilie 1949, lui Veniamin Nistor i s-a stabilit o pensie de 7.810 lei. Imediat după desfiinţarea episcopiei, a făcut cheltuieli de transport al propriilor bunuri la Alba Iulia în sumă de 28.413 lei, pe care Arhiepiscopia Timişoarei şi Caransebeşului a refuzat să i le deconteze. De asemenea, solicitase achitarea unei sume de 100.000 de lei, pe care o primea anual pentru propriile nevoi ca ierarh, şi aceasta refuzându-i-se în 8 iulie 1949.

Astfel se încheia o etapă importantă din viaţa uneia dintre cele mai importante instituţii create de către românii ortodocşi din cea mai mare parte a Banatului istoric pentru nevoile lor spirituale, culturale, şcolare şi sociale.

Istoria acesteia va trebui rescrisă cu migală, căci multe aspecte, unele de mare importanţă, încă n-au fost aprofundate pe măsura impactului lor în societatea bănăţeană.

Constantin BRĂTESCU

FOTO: Decretul Nr. 134, din 5 februarie 1949, al Prezidiului Marii Adunări Naţionale, privind organizarea canonică-administrativă a Cultului Ortodox Român, care a consfinţit desfiinţarea Episcopiei Caransebeşului şi crearea Arhiepiscopiei Timişoarei şi Caransebeşului