Au trecut și alegerile, Doamne-ajută, dar asta prea puțin contează. Mult mai important e că s-a terminat, în sfârșit, campania electorală. Pentru mine e cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat anul ăsta. A fost cea mai cea dintre toate cele din ultimii 34 de ani și pot să spun că m-a istovit până la epuizare. E greu de descris în câteva cuvinte prin ce-am trecut în toată perioada asta, așa că n-am să intru în amănunte, cu atât mai mult cu cât știu că și alții au pățit-o. Toți cunoscuții mei care și-au făcut din Facebook Biblie, și am destui din ăștia, au fugit de el în luna asta ca dracu de tămâie. Nici eu n-am fost prea departe, pentru că, recunosc, uneori îmi mai ciugulesc știrile și de pe internet. Atât mai vreau să spun, că România o să aibă nevoie de cel puțin o lună ca să-și vină cât de cât în fire, și acum intru în subiect.
Așadar, tot ocolind eu cu privirea toate materialele de campanie electorală, într-o bună zi am dat peste o fotografie veche, decolorată, cu o întindere de apă al cărei mal era presărat cu bolovani, și sub ea scria Porțile de Fier în anul…, dar nu l-am putut desluși, fiindcă poza era prea ștearsă. Imaginea a fost însă suficientă încât să mă facă să dau ceasul înapoi cu 55 de ani. Dar înainte de asta a avut darul de a mă pune pe gânduri. Și asta pentru că mare parte din copilăria mea se leagă de cuvintele astea trei.
Porțile de Fier s-au născut cam odată cu mine. Eu sunt totuşi un pic mai bătrân, în 1964 probabil că gânguream, dacă n-oi fi fost mutulică pe vremea aia, dar nu cred. Apoi, când aveam vreo șapte sau opt ani, un vecin de-al meu, Nea Dobrici Jivko, s-a dus să lucreze acolo, pe șantier. La sfârșit de săptămână venea acasă cu o Tatră gri, mătăhăloasă, care când se oprea scotea un sunet care era ceva între oftat și suspin, apoi se lăsa cumva jos, de parcă se punea pe burtă, și stătea crăcănată, cu roțile în V. Misterul ni l-a dezvăluit Nea Dobrici, care ne-a explicat că era în așa fel construită încât roțile se îndreptau când era încărcată cu câteva zeci de tone de piatră. Şi, cu toate că muream de curiozitate să punem măcar mâna pe volan, unul de culoarea untului, acum îmi aduc aminte, totuși nu ne-a luat pe niciunul în cabină, niciodată. Și cum noi, țâncii, eram convinși că oamenii răi, care se fac moroi după moarte, au ceafa plină de dungi, am găsit pe loc și explicația pentru refuzul lui. Nea Dobrici avea o țesătură atât de deasă de linii, încât am început să-l ocolim, fiind siguri că o să ajungă Scaraoțchi.
Nu știu ce s-a ales de el, dar când, uneori, mai trăgea la măsea, cu fundul pe scara Tatrei, ne povestea cum se lucra acolo. În draci adică. Se murea pe capete în accidente. Și munceau în praf cât era ziua de lungă. Îl credeam, fiindcă și acolo, acasă, era greu să stai lângă el. Mirosul de transpirație și parcă de soare prăjit îi intrase în piele și în orice cămașă punea pe el, și asta ne întărea și mai mult convingerea că o să ajungă șeful iadului, cum tocmai stabiliserăm noi.
Și tot de Porțile de Fier se leagă drumurile mele de vacanță, câţiva ani mai târziu, când mergeam în Oltenia, la Maglavit. La dus, ajungeam la baraj pe la două noaptea și până dimineața nu-mi luam gândul de la luminițele alea care traversau Dunărea. La întoarcere, ziua, mă tot întrebam de ce le spune Porțile de Fier când acolo era numai beton. Eu îmi închipuiam că apa e zăgăzuită de niște porți uriașe din metal, care scârțâiau când se deschideau și se închideau. Abia mai târziu am aflat că defileul se numea așa și că și Transilvania are Poarta ei de Fier, chiar aici, lângă noi, la Bucova.
Eu am crescut apoi, am ajuns om în toată firea, am citit și am văzut o grămadă de reportaje despre Porțile de Fier. Și aproape de fiecare dată îmi aduc aminte de Nea Dobrici Jivko și-l văd cu ochii de acum. Era o namilă arsă de soare, cu o față dăltuită parcă în stânca pe care o căra cu Tatra lui, și cu o privire pe care cu greu o puteai susține. Un suflet închis în spatele unor porți de fier care niciodată nu s-au deschis în fața cuiva. Dar el și Tatra lui mă ajută și azi să-mi încarc telefonul.
Cu gândul la toate astea și încă sub efectul campaniei electorale, cred, m-am apucat să scot, de curiozitate, bateria din telecomandă. Nici măcar ea nu e românească. Și n-are decât 1,5 Volți.
Adrian CRÂNGANU