Nu trageţi în ziarist



Uneori, când ştiu că am în faţă o zi de lucru lungă, plec de acasă şi la cinci dimineaţa. Mai nou, am observat că, pe drumul tot mai întunecat, nu mă mai împiedic de arşiţa care ne-a adus seceta asta mistuitoare, nici de vreun gând ori de-o amintire rătăcită, cine ştie cum, printre orele alea, ci de câte-o frunză răzleaţă aşternută pe trotuar, semn că a venit toamna. Ştiu că nu e momentul să fiu poet acum, dar starea asta de vară care se stinge pe neobservate m-a făcut să mă gândesc la toate cele despre care am să scriu azi.
Şi, ca niciodată, am stabilit titlul încă dinainte de a mă apuca de articol. Nu trageţi în ziarist! Recunosc, îl aveam de mai mult timp în minte, poate de câteva luni, dar niciodată n-am găsit prilejul potrivit să-l aşez deasupra unui editorial, iar pe de altă parte n-am vrut să forţez lucrurile şi să scriu ceva doar de dragul lui. Ideea e că, aşa cum în Vestul Sălbatic, în încăierările din cârciumi, pianistul, nevinovat, trebuia ferit de ploaia de gloanţe, ca să aibă cine să-i mai distreze pe cowboy cu zdrăngănitul lui şi a doua zi şi în următoarele, tot aşa ar trebui procedat şi cu jurnaliştii.
Să vă spun şi cum m-am gândit la titlul ăsta. Aşadar, vreme de câţiva ani, am stat în cumpănă dacă să mă apuc sau nu de presă online. Propuneri mi s-au făcut, chiar mai multe decât m-am aşteptat, fiindcă eram convins că lumea asta totuşi mică a jurnaliştilor a uitat de bătrânul gazetar care preferă un ziar tipărit, mult mai leneş şi mai demodat decât site-urile lor de ştiri la minut. S-a dovedit că lucrurile n-au stat chiar aşa pentru mine, şi atunci m-am hotărât să încerc. Am făcut-o mai degrabă fiindcă am vrut să-mi dovedesc mie în primul rând că încă pot să fac faţă vitezei cu care circulă acum informaţia pe internet, şi nu pentru bani. De fapt, nici n-am câştigat prea mulţi, pentru că niciodată n-am reuşit să-mi duc înţelegerile făcute până la capăt. Noii ziarişti cu care am lucrat aveau idei pentru care, pe vremea când m-am apucat eu de presă, ar fi fost puşi, în cel mai bun caz, să măture redacţia. A fost, deci, o experienţă neplăcută pentru mine. Dar asta nu înseamnă că merită împuşcaţi pentru atâta lucru.
Atunci, am continuat cu ziarul meu tipărit, de care oricum nu aveam de gând să mă despart. Am eu fixul ăsta că presa tipărită e sfântă şi că, peste 50 sau 100 de ani, ce e scris pe hârtie rămâne în vreo arhivă, în vreo bibliotecă, în vreun pod sau un beci de casă, sau poate ca învelitoare pentru vreun calculator vechi.
Acum vreun an, însă, cineva m-a provocat, fiindcă abia acum îmi dau seama că de fapt a profitat de orgoliul meu, şi mi-a dat ocazia să conduc eu, să-l fac, să scriu, să găsesc colaboratori, deci să pun la punct un site, şi pe urmă o să mai vedem. După un an, ziarul a depăşit toate aşteptările şi speranţele pe care ni le puseserăm în el. Prin urmare, acum cred că pot să vorbesc în cunoştinţă de cauză.
Aşa că spun: Nu trageţi în ziarist! Nici măcar atunci când, dezamăgiţi că aţi fost păcăliţi şi că titlul sforăitor nu are nicio legătură cu articolul, mâna vi se încleştează pe mânerul pistolului. Am păţit-o şi eu, care mă consider vulpoi bătrân într-ale ziaristicii, dar numai de vreo două ori şi asta mai demult, dar m-am lecuit repede.
Zău aşa, nu trageţi în ziarist! Chiar dacă uneori, când mai aruncaţi câte-o privire peste un ziar online, aveţi impresia că citiţi „Scânteia” de-acum 50 de ani, de la vreo plenară a PCR. Nici măcar atunci. Nu merită să-l aveţi pe conştiinţă.
Sfatul meu e să nu trageţi în el. Zilele lui sunt oricum numărate. Exact de aceiaşi oameni care îi numără, ca pe gloanţe, fiecare bănuţ pe acare acum li-l bagă în buzunar.
Dar mai ales fiindcă toamna s-a strecurat, pe nesimţite, în noi.
Adrian CRÂNGANU

Lasă un comentariu