Get Adobe Flash player

Nişte părinţi

Vizualizari: 130


Îmbătrânesc. Bine, asta nu e o noutate, dar vreau să spun că ştiu că în niciun moment nu mai sunt acelaşi cu cel care eram cu o clipă înainte. Şi mai ştiu şi că peste o secundă poate o să mai chelesc cu două, trei fire de păr, o să mai pun un milimetru de grăsime pe burtă, o să fiu mai sărac cu o bătaie de inimă, mai înţelept cu un gând şi mai uituc cu o amintire. Poate fiindcă am fost mereu conştient de toate astea, mi-am iubit întotdeauna vârsta şi nu mi-am certat niciodată, nici zilele, nici anii, pentru că trec prea repede.
De fapt, cu adevărat bătrân nu m-am simţit decât foarte rar, poate de două sau de trei ori în viaţă. Dacă nu mă înşel, prima dată s-a întâmplat când eram încă tânăr, zic eu, şi s-a nimerit să stau câteva ore printre prietenii fiului meu. Atunci, mi s-a părut că eu n-am fost niciodată ca ei, de parcă viaţa mea ar fi început mult mai târziu, dintr-un punct în care ei urmau să ajungă abia peste câţiva ani. Dar nu mi-a fost ciudă pe seninătatea din ochii lor, aşa cum n-am regretat nici sufletul înnorat al generaţiei mele. La urma-urmei cred că nu era vorba decât de o simplă chestiune de meteorologie la scară istorică, nimic altceva.
Timpul a trecut şi, avându-i, într-un fel, la îndemână, i-am mai privit din când în când pe acei tineri, şi nu ştiu ce să spun despre ei. Nu ştiu dacă, la vremea noastră, am fost mai proşti sau mai deştepţi decât ei, fiindcă mi-e aproape imposibil să încerc măcar să fac o comparaţie. Sunt sigur doar că noi am fost altfel. Mi-ar lua însă prea mult ca să explic în ce fel, dar poate am s-o fac odată şi odată.
Şi m-am mai simţit, într-un fel, bătrân, la o lansare de carte a unui prieten. Erau în sală câţiva moşi care, la vremea când i-am cunoscut şi am început să lucrez cu ei, erau chiar mai tineri decât sunt eu acum. Pe cei care erau întorşi spre mine, oricât s-ar fi schimbat între timp, i-am recunoscut după ochi. Ochii rămân mereu aceiaşi, oricâte secole ar trece prin faţa lor. Pe altul l-am ghicit după statură şi mi-am amintit cum, fiindcă era scund şi era redactor-şef, ca să pară mai înalt îşi băgase sub fund colecţia pe un an a ziarului, iar mie mi-au trebuit trei luni de cotrobăieli şi înjurături prin toate birourile până să dau de ea. Lângă el, un alt bătrânel căruia, pe când era tânăr şi întârzia mereu, îi turnam cerneală în cafea, iar el rânjea toată ziua la noi cu nişte dinţi albaştri, de cal. M-am uitat într-o parte, am zâmbit şi n-am putut să nu mă întreb câte amintiri asemănătoare oi fi lăsat şi eu prin redacţiile prin care am trecut. Că prostii am făcut atâtea, de nu le mai ştiu numărul.
Cel mai bătrân însă m-am simţit zilele trecute, când am aflat de legea prin care copiii trebuie să-şi crească părinţii. La mine nu se pune problema, dar mă întreb cum aş fi procedat dacă era cazul să-i întreţin la bătrâneţe. Spun asta fiindcă, totuşi, eu cred că am fost un copil bun. Mama a avut grijă să mă educe aşa cum ştia ea: mă pleznea peste bot din orice. De obicei mă lovea cu dosul palmei, în aşa fel încât încheieturile degetelor, verigheta şi inelul să lase urme cât mai adânci pe obrazul meu. Iar dacă mai pun la socoteală şi cucuiele făcute de săgeţile „indienilor” din blocul 5, sau vânătăile căpătate prin cine ştie ce încăierare cu duşmanii de moarte de pe străzile vecine, cred că faţa mea arăta cam ca un poligon de tir. Motiv numai bun ca să mai iau una direct peste bot de la mama.
Tata, în schimb, când îşi amintea de ziua mea, îmi aducea un kil de brânză, unul de zahăr, o jumătate de litru de ulei şi o conservă de peşte rusească, cu 13 lei, cum era pe vremea aia, pe care, după ce o mâncai, beai şi oceanul de apă în care a înotat peştele.
Cu toate astea, şi oricât de tâmpită mi se pare mie legea, aş respecta-o. Cu o condiţie: Guvernul să dea şi o Ordonanţă de Urgenţă prin care să mi-i aducă înapoi. Ceea ce n-ar fi deloc de mirare.
Adrian CRÂNGANU

Traducere