Niciodată


E pentru prima oară în 25 de ani, 10 luni, 28 de zile, 15 ore şi 41 de secunde, când îi înţeleg pe cei care în 11 decembrie n-au să meargă la vot. Se prea poate să văd eu totul în negru şi mâine, sau peste două zile, să-mi treacă, dar acum sunt obosit, m-au stors de puteri mizeria şi mocirla politică în care abia-mi mai târăsc paşii şi care mi se lipeşte, cleioasă şi duhnind a nesimţire şi dispreţ, de picioare. Acum, mâzga asta pestilenţială mi-a ajuns până la genunchi, şi tare mi-e teamă că până în ziua votului mă voi scufunda în ea până la gât. Cei care vor sta, însă, cuminţi, acasă, nu-şi vor murdări nici măcar tălpile. Şi-i înţeleg. E, aşa cum tocmai am spus, pentru prima oară când o fac.

Le dau dreptate, însă, numai în măsura în care refuză din acelaşi motiv pentru care nu mi-aş murdări nici eu pantofii până la secţia de vot. Poate, la fel ca şi mine, s-au uitat şi ei pe listele de candidaţi şi le-a venit să vomite ori au dat a lehamite din mână. Sau pur şi simplu sunt mult mai inteligenţi decât mine şi au văzut demult ceea ce eu abia azi încep să zăresc. Şi ar mai fi o variantă, pe care, cu orice risc, am s-o spun, fiindcă o gândesc. Cu mâna mea am scris, acum câteva luni, că trăiesc în Impostoria, ţara cu capitala la Las Fierbinţi. În ţara asta, deloc imaginară, cum ar fi tentaţi unii să creadă, românii au talent. Adică sunt indolenţi, şmecheri, superficiali şi egoişti. Dacă ar fi după ei, în parlament ar trebui să intre concurenţii de la „X Factor”, iar în guvern cei de la „Masterchef”.

Mult timp m-am prefăcut că nu văd toate astea şi tot speram că până la urmă o să fie bine. S-a dovedit, de fiecare dată, că m-am înşelat, însă, cu fiecare eşec, am devenit mai înţelept cu o dezamăgire. Ultima aşteptare am avut-o anul trecut, pe vremea asta, când m-am forţat să cred că incendiul de la „Colectiv” e duşul rece de care avem nevoie ca să ne trezim din somnul în care am căzut acum 25 de ani. În mintea mea, îi găsisem şi un nume, îi ziceam „Revoluţia Junior”, şi pentru că era mai mică decât ceea ce a început în 1989, la Timişoara, şi pentru tinereţea celor care au vrut să facă ceva, dar n-au ştiut nici ce, nici cum. Eu şi generaţia mea am făcut-o prin forţă, prin gloanţe şi prin moarte. Noi am fost, poate, mai primitivi decât ei, dar am reuşit. Ei au eşuat, cred, tocmai fiindcă sunt mai deştepţi decât am fost noi, cei de atunci, la vârsta lor. Iar inteligenţa, în ţara asta, n-a fost niciodată o armă, ci, eventual, un scut în spatele căruia să te ascunzi de asaltul prostiei.

Am observat însă şi o mulţime de asemănări între ce-a fost atunci şi ce s-a întâmplat acum la „Colectiv”. Îmi amintesc perfect cum, în urmă cu 25 de ani, umblam pe străzi cu limba scoasă să dau de vreun comunist, dar zile întregi, nici eu, nici prietenii mei, n-am reuşit să găsim măcar unul. Parcă intraseră în pământ. Aşa şi acum. După incendiul din club şi furia care a scos zeci de mii de oameni din case, n-am mai văzut crac de politician pe la televizor sau pe străzi. Morţi de frică, fiindcă se ştiau vinovaţi de toate fărădelegile şi porcăriile care au dus ţara acolo unde e azi, s-au ascuns care pe unde-au putut, ca nişte şobolani şi gângănii scârboase. Diferenţa faţă de 1989 e că atunci lichelelelor le-au trebuit cam doi ani să scoată din nou capul la lumină. Acum le-au fost suficiente două săptămâni pentru asta, şi încă un an ca să ne umilească, trecându-se pe liste cu un tupeu pe care doar nemărginita noastră inconştienţă îl poate ierta, siguri că poporul ăsta, binecuvântat cu atâtea şi-atâtea talente, îi va vota cu amândouă mâinile.

Toate astea m-au făcut să-i înţeleg pe cei care în 11 decembrie au să stea acasă. În plus, mi-am făcut nişte calcule din care rezultă că o să ne revenim la normal doar atunci când o să se termine cu plimbatul noastru prin Europa, pe care-o slugărim ca nicio altă naţiune, şi cele 3 milioane de românce plecate la babe şi un milion de şantierişti şi curieri au să se întoarcă acasă, au să vadă că n-au unde să se angajeze nici să vrea şi când, după două săptămâni, au să cadă pe stradă, ca popicele, de foame, şi-atunci ar pune mâna pe par. Adică niciodată.

Adrian CRÂNGANU