Get Adobe Flash player

La grămadă

Articolul de faţă, ca de altfel mai toate articolele mele, s-a născut dintr-un crâmpei de amintire. Zilele trecute, sau nopţile trecute, în fine, prea puţin contează asta, am văzut parcă aievea în faţa mea chipul omului care, cu multă vreme în urmă, mi-a spus că uneori eu sunt atât de bun – persoana respectivă a vrut să spună, de fapt, prost, dar eu m-am făcut că nu înţeleg –, încât toată lumea profită de mine. Lucrurile n-au stat niciodată chiar aşa, dar nici nu m-am pus să-l contrazic. În realitate, nimeni n-a profitat niciodată de mine decât dacă am vrut eu să las impresia asta. Dacă aş fi fost măcar pe jumătate atât de naiv cum mă credeau unii, n-aş fi apucat să lucrez nici măcart două săptămâni într-o meserie atât de dură şi, uneori, de scârboasă, cum este presa. Dar atunci cred că mi-am pus pentru prima oară serios problema cum mă văd alţii. Eram încă tânăr, şi răspunsul nu putea fi decât unul singur, aşa că am ridicat din umeri şi mi-am văzut mai departe de drum.

Nici acum, după atâţia ani, lucrurile nu s-au schimbat prea mult. Când însă vine vorba despre mine nu ca individ, ci luat la grămadă, ca popor, am observat că reacţionez foarte ciudat şi, sincer, n-am prea înţeles niciodată de ce. În primul rând, mă emoţionez ca un copil atunci când aud Imnul şi văd un român pe podium, iar de multe ori înghit în sec pentru ca oamenii din jurul meu să nu observe. Pot încă să mă bucur din toată inima atunci când aflu de vreo ispravă – în sensul bun al cuvântului – făcută, pe dincolo, de un român de-al meu. Pot face asta, chiar dacă ocaziile sunt atât de rare încât nici nu mai ştiu când mi s-a întâmplat ultima oară. Dar la fel de uşor cad în extrema cealaltă, când văd pe la televizor ţiganii cum se dau în spectacol la Paris ori la Barcelona, aceiaşi ţigani de care Irlanda şi Olanda s-au săturat până peste cap şi pe care vor să ni-i trimită plocon, şi pe bună dreptate. În mintea lor, probabil că toţi românii suntem la fel şi eu nu-i condamn dacă cred asta. Mă gândesc că austriecii şi nemţii ne consideră un popor de infirmiere, de şoferi, zidari şi oameni fără căpătâi. Nici pe ei nu-i condamn. Au dovezi, şi deci toate motivele din lume să o facă.

M-am supărat însă foarte tare pe englezi, într-o seară, când am văzut la ştiri că două canale de televiziune britanice au venit special ca să filmeze circul de la înmormântarea Cătălinei, amanta sau nevasta lui Bruce Lee, n-am fost prea atent ce hram poartă, nimeni altul decât Regele Canalelor din Bucureşti. Pe el nu l-au arătat, dar mi l-am amintit din alte reportaje: un fel de Jean Valjean de România, un chior în ţara orbilor. Am scris eu însumi articole despre lumea asta subterană, mizerabilă, a celor condamnaţi încă de la naştere să trăiască în ea, fără nici cea mai mică şansă de scăpare, fără nicio geană de lumină la orizont. Eu însă am avut dreptul s-o fac. Eu nu i-am tratat ca pe nişte maimuţoi de la grădina zoologică pe care îi zăpăceşti cu o banană. Nici nu i-am înfăţişat ca pe nişte lighioane sălbatice, ci i-am ascultat şi apoi le-am povestit vieţile şi necazurile, aşa cum s-au priceput ei să mi le spună. N-am căutat nicio clipă senzaţionalul; am căutat doar să descopăr una dintre celelalte feţe ale României. Eu am găsit-o, englezii nu. Ei au ridicat din umeri şi şi-au văzut mai departe de drum. Eu am rămas şi s-a umflat demnitatea naţională-n mine. Cum spuneam, aşa mi se întâmplă când sunt luat, nevinovat, la grămadă, ca popor.

Adrian CRÂNGANU

Traducere