De mult, de foarte mult timp, de fapt nici nu mai ţin minte de când n-am mai auzit un lucru care să mă bucure. Iar asta îmi dă de gândit, fiindcă eu nu sunt deloc un om trist, chiar dacă atunci când eram copil vecinele puteau să jure că până la 14 ani niciuna nu m-a văzut vreodată să mă râd. Nici n-aveau cum, din moment ce jumătate erau nişte cotoroanţe trecute de 40 de ani, care stăteau pe bancă cu bigudiurile-n păr şi-mi spărgeau mingile cu foarfeca, după ce eu mă chinuisem două săptămâni să pun deoparte câte un leu în fiecare zi ca să-mi pot cumpăra una, iar cealaltă jumătate erau nişte zgripţuroaice care mă pândeau din spatele uşilor şi mă altoiau cu joarda de-mi învineţeau picioarele de la genunchi în jos fiindcă săream câte două trepte când coboram scările şi tropăiam prin bloc ca o herghelie de cai. Aşa că, decât să rânjesc când treceam prin dreptul lor, mult mai normal mi se părea să scot limba la ele, gest pentru care mama mă pleznea de fiecare dată de nu mă vedeam. Cu toate scatoalcele încasate şi nefericirile provocate de mingile sparte din prima zi, eram totuşi un copil vesel. Puţină lume ajungea însă până la sufletul meu, ca să-l vadă aşa cum era în realitate.
Cred că nici mai târziu lucrurile nu s-au schimbat prea mult. Nu am încercat niciodată să-mi ascund latura asta, ca şi cum aş fi considerat-o ceva ruşinos sau un semn de slăbiciune, dar nici n-am defilat cu ea. La fel, însă, ca şi în copilărie, probabil că prea puţini oameni au avut răbdare să vadă în mine şi altceva decât un ziarist care, atunci când nu era încruntat, părea mereu dus pe gânduri şi preocupat de cine ştie ce prostie.
Prin urmare, zic eu că nu sunt un om trist, dar, cu toate astea, în ultimul timp n-am mai auzit nimic care să-mi provoace o bucurie cât de mică. Dimpotrivă – fiindcă asta m-a şi făcut să aleg subiectul ăsta –, zilele trecute cineva îmi spunea că nu mai lucrează acolo unde ştiam eu, pentru că pur şi simplu are demnitate. M-am făcut că-l cred, ca să scot mai multe de la el, şi aşa am aflat că firma la care muncise vreo 20 de ani se închide, iar pe ei îi pun şefii s-o taie şi s-o dea la fier-vechi. Şi cum coloana lui vertebrală nu-l lăsa să facă asta, a preferat să se ducă în altă parte. Eu cred că de lene şi-a luat catrafusele şi a plecat, dar, din punctul meu de vedere, aici nu el contează, ci fierul-vechi. E deja atât de înalt mormanul cu uzine, fabrici şi ateliere tăiate, încât ajunge până la cer.
Nu am avut şi nu am pretenţia că deţin adevărul absolut. Nici măcar pe cel parţial. Observ, însă, cu mare atenţie ce se întâmplă în jurul meu, îmi iau inima-n dinţi să trag concluzii şi mai ales să le şi rostesc. Iar eu asta am văzut în ultimii ani, în puţinele seri libere în care îmi permit să mă mai plimb, atunci când am trecut pe lângă ceea ce odată erau nişte monştri mecanici în burţile cărora, la micul dejun, intrau câteva mii de muncitori, iar acum din ei n-au mai rămas decât nişte coaste albe şi uscate de soare, pe care abia mai spânzură geamurile, ca o piele ciuruită toată, care zornăie sinistru la cea mai mică adiere de vânt. Acolo unde, în urmă cu 30 de ani, eu însumi schimbasem siguranţa la vreun strung, acum un câine îşi ridică piciorul şi-apoi pleacă grăbit, în căutarea vreunui pom, fiindcă în hală locul e gol demult…
Ăsta e prezentul… Nu-i pot zâmbi, aşa cum nu puteam să le zâmbesc, în copilărie, babelor de la bloc. Dar pot să scot limba când trec pe lângă el.
Adrian CRÂNGANU
