Get Adobe Flash player

Mişcarea de Rezistenţă din Banat

Vizualizari: 2281

Nu avem voie să uităm…

Câteva aspecte legate de episodul Feneş şi cele întâmplate aici.

Feneş. Un loc în care aşteptarea e religie şi împăcarea rană. Baţi la porţi şi ele se deschid. Stai faţă în faţă cu oamenii. Oamenii vorbesc. Le tremură glasul. Grozăviile s-au petrecut demult. În urmă cu decenii. Au rămas destinele. Strivite. Au rămas copiii (de acum oameni maturi), în egală măsură vinovaţi şi judecători. Drumul e însorit. Pădurea geme. Drumul continuă. Cotrobăi printre lucruri şi mai dau peste un vers. E cartea lui Iosif Caraiman, „Omul şi pruncul”. E fiul lui Ion Caraiman, cojocar din Feneş, cel plecat primul dintre partizanii din Munţii Banatului. Şi versul arde:

Domnule, eu nu vreau să mă vindec, dar rogu-te, spune-mi, care din noi doi a trădat?”

Spiru Blanaru

Spiru Blănaru, şeful grupului de rezistenţă din Munţii Banatului, se retrage de la Pietrele Albe, către Feneş. Între Feneş şi Rusca, în locul numit Târsătură, se organizează o nouă apărare. Martorii spun că un grup, în frunte cu Spiru şi Ion Caraiman, pleacă spre Feneş, spre a se informa şi a face rost de alimente. În casa lui Caraiman realizează că Securitatea fusese anunţată. După un schimb de replici cu socrul lui Caraiman, grăbiţi, se reîntorc la Târsătură. Pentru a scăpa de urmărire, intuind că au fost vânduţi, pleacă din Târsătură şi se opresc în Valea de Peşti, într-o colibă. Se instalează şi, timp de o săptămână, îşi reorganizează apărarea. Spiru Blănaru îşi formează o echipă din Ion Caraiman, Petru Berzescu şi Iacob Cimpoca, echipă cu care coboară din nou în Feneş. Se pare că în acest interval, între prima şi a doua vizită, în casa bătrânului Ponoran Nicanor (socrul lui Ion Caraiman) s-a pregătit vânzarea. Această echipă ajunge spre seară la Feneş. Era în 12 martie 1949. În Valea de Peşti, în apărare, a rămas o altă echipă, formată din Nicolae Horăscu, Anişoara Horăscu şi Ion Berzescu. Târziu, în noapte, Petre Berzescu şi Iacob Cimpoca vin din Feneş cu vestea. În casa lui Ion Caraiman din Feneş, au fost primiţi cu prefăcută căldură de socrul lui Ion Caraiman, Nicanor Ponoran. Spiru a realizat pericolul în momentul în care gazda s-a strecurat afară din casă. Se retrag prin grădină, spre pădure. Securitatea pornise deja vânătoarea pe urmele lor. Ion Caraiman este ucis în schimbul de focuri. Spiru e rănit la picior. Aviaţia survola întinderea pădurii. Focul armelor nu mai contenea. Spiru este arestat şi transportat la Securitatea din Caransebeş. Restul grupului se retrage spre Teregova şi Domaşnea (vezi mărturisirile lui Atanase Berzescu, despre lupta de la Feneş).

… După atâţia ani, Traian Lăzărică, cumnatul lui Ion Caraiman, hotărât să spună tot ce ştie: „L-am văzut. Era împuşcat în cap. Avea cojocul ciuruit de gloanţe. Zăcea jos, în mijlocul străzii. Ca un cal împuşcat. Se uita lumea şi pleca”.

„… Mi-amintesc că locuiam în casa lui, aici. Dimineaţa la 5, am auzit huruit de maşini. S-or oprit. Cineva o bătut în geam. M-am ridicat şi m-am apropiat de geam. Erau militari. Mi-au zis să deschid. Am aprins lampa şi am văzut vreo patru-cinci, după mine. Or îndreptat baionetele de la arme spre mine. Pe urmă s-or suit în podu’ de la grajd, eu tot înainte, ei după mine. Or înţepat cu baionetele fânu’. N-or găsit nimic. Or zâs să mă îmbrac că merg cu ei. Mi-am luat bocancii şi am plecat. Înainte ei, io după ei. De la jumătatea gangului m-or întors înapoi şi m-or lăsat în pace. Ce să vă mai zâc eu. Săracii partizani. Aveau musteţele mari şi erau bărboşi şi obosiţi. După ce veneau de mâncau la mine, adormeau cu armele între genunchi. Când se deşteptau, plecau în grabă. Pe Ion Caraiman l-am văzut după ce a fost omorât de securişti. L-am văzut. Era împuşcat în cap. Avea cojocul ciuruit de gloanţe. Zăcea jos în mijlocul străzii. Ca un cal împuşcat. Se uita lumea şi pleca”.

„Atâtea necazuri am avut şi-atâta frică”, recunoaşte Maria Lăzărică, sora lui Ion Caraiman

„… Venea câte o maşină şi mă uitam în jos. Că tare ne temeam că ne ridică şi pe noi. Până n-a şti ce făcea Ion, m-am întâlnit cu el în Teregova. Era aşa de dezbrăcat şi era frig… Şi l-am întrebat de ce s-a dus acolo. Şi el a zâs: «Iacă şi io pe-aici…». Aia a fost cu vreo două, trei luni înainte să-l ia. Doamne, cum or venit motoarele ! Îmi spusese mie unu’ Ştefan Popăilă, îi mort şi ăla acum, mi-o zâs că Nicanor a vorbit cu jidanul de Kling, o vorbit că o să-l dea în mână! Eu am ştiut. Că-mi zâsese omu’ ăla, să avem grijă. M-am dus la el şi m-am sfădit cu el. Frate-miu mi-o trimis o scrisoare. De ce n-oi fi ţinut eu scrisoarea aia? Că era mult mai bună ca gura mea. Scria acolo şi vă spun literă cu literă. «Dragă Mărie, de ce ţi-ai lărgit gura pân’ la urechi, de te-ai sfădit cu socru-meu şi cu soacră-mea, că ei s-or făgăduit că mă vor da în mână. Lucru care cred că nu l-aş putea face». Asta era scris acolo. Mai scria că va veni şi ne va lua şi pe noi cu ei. Umbla lumea cu vorba prin sat că peste două zile îi vor prinde. Şi aşa a fost. Peste două zile a venit Armata. Făcuse muma noastră o pită şi m-o pus să scriu o scrisoare şi s-o bag în pită şi să scriu acolo despre toate năcazurile noastre. Păcat! Lu’ muierea lui nu i-o părut rău după el. O fost mulţămită c-o scăpat de el. Mai ştiu că era un şef de post, unu’ Zamfiroiu, care-l tot chema să spună tot, să se predea. Că mai mult de-un an n-o să stea la puşcărie! Şi atunci frate-miu o zâs: «Cum să mă duc eu acolo să mă predau, că al dintâi pe care trebă să-l spun îi socru-miu». Şi el, bătrânu’, ce-o făcut, l-o dat. Tot i-or luat. O rămas numa’ cu hainele dă pe el. Pe mumă-sa or luat-o şi-or închis-o aici, la Primărie, într-o cameră.

… Pe Ion l-or puşcat sara târzâu. Să fi fost ceasurile 10-11. S-or băgat într-o casă. Acolo, în grajd, l-or rănit prima dată în picior. Era sânge tot pe acolo. Era casa lu’ Luca Lungu. Ca să scape de securişti, or intrat într-o râpă. I-or urmărit. Şi-atunci zâce muierea lui Târpe, una Iulia: «Am văzut cum şi-o tras un glonte în cap». Atunci or tras şi ei. Ei au vrut să-l prindă viu. Atunci, în sara aia, nima n-a dormit în sat. Toţi erau la fereşti. Era lună ca zâua. L-o adus târându-l de picioare. Când pe mumă-sa or pus-o să-l recunoască ş-or pus-o să-l atingă, era cald. Încă. După aia, l-or cărat la Armeniş şi-o stat acolo aruncat în stradă. I-or luat bocancii din picioare şi hainele dă pe el. Nici cruce n-are bietu’ frate-miu. Noi ne-am dus câtăva vreme acolo, la mormânt, cum te duci cu tămâie. Dar n-am văzut cum l-or îngropat. Poate or şti armenişenii. Jos, în margine, lângă un gard, zice că l-or băgat ! Acolo, în stânga gardului…”.

N.A. S-au folosit unele din depoziţiile culese de doamna Doina Magheţ.

Ion GHEORGHEOSU

Într-o ediţie viitoare, Testamentul Spiritual al lui SPIRU BLĂNARU

Traducere