M-am frecat la ochi, aşa cum o făceam când eram mic, mă deşteptam dimineaţa şi încercam, buimac, să-mi limpezesc privirea care se grăbea, flămândă, să descopere alte şi alte secrete ale lumii mari care mă înconjura, misterioasă. M-am frecat, aşadar, la ochi, ca pe vremea copilăriei, dar de data asta nu din somn m-am trezit, ci dintr-un soi de meditaţie căreia nici măcar filosofică nu-i pot spune, fiindcă nu mă consider în stare de gânduri care să atingă asemenea profunzimi încât să merite numele ăsta. Dar s-a întâmplat că, în urmă cu puţin timp, mi-au plăcut cuvintele scrise de un prieten şi m-am străduit să le ţin minte, printre alte câteva mii care-mi ajung în fiecare zi la urechi ori îmi cad sub ochi, tocmai pentru frumuseţea lor înspăimântătoare. „Uneori mă simt prea departe de mine”, zicea el, cu gândul la vârsta înaintată, iar în restul povestirii explica în ce fel încearcă să uite numărul anilor tot mai mulţi şi mai scurţi, şi cum se luptă să cadă la pace cu ei. Făceam o comparaţie şi mi-am zis că el e altfel decât mine. Pe mine, uneori mă sperie mai mult viaţa decât moartea.
Printre gândurile astea bântuiam în seara în care mă tot îmboldeam singur să n-o mai lălăi şi să pun odată mâna pe stilou şi să m-apuc de editorial. Primul lucru care m-a adus cu picioarele pe pământ a fost ştirea că nu mai ştiu care curte de apel a anulat ordinul prin care Raed Arafat prelungise restricţiile la Timişoara. Nu mă ascund după deget, aşa că recunosc că mie, unul, nu-mi place de el. Nu ştiu de ce. Dar m-am frecat la ochi fiindcă o judecătoare s-a băgat peste un medic, de parcă ar fi terminat vreo cinci sau şase rezidenţiate, iar Arafat nu se descurcă nici măcar cu o injecţie. O altă judecătoare nu-l lasă pe un preşedinte de consiliu judeţean să dea afară vreo 30 de putori, de parcă ar şti exact câte tone de frunze taie fiecare, şi la câţi câini.
Recunosc că aici poate am fost rău, dar cred că amintirile şi-au spus cuvântul. N-am fost într-un tribunal decât o dată, şi atunci ca amărât de martor, dar nu pot să uit cum o judecătoare de-o înfumurare infinită m-a luat la întrebări ca pe ultimul rândaş de la grajdurile castelului ei. Ţin minte că, atunci când am ieşit din clădire, mi-am dus mâneca la nas ca să văd dacă nu miros, deja, a balegă.
Pe urmă a fost întâmplarea de vineri, de la metrou, care parcă mi-a ridicat la fileu subiectul care mă enervează cel mai tare în ţara asta la orice oră din zi sau din noapte – sindicatele. În dimineaţa aia, m-a sunat fiul meu de la Bucureşti să-mi povestească. L-am lăsat să se descarce. Îmi place să cred că l-am crescut bine. Când era mic, n-am înjurat niciodată în faţa lui, aşa că nici el n-a făcut-o acum, când probabil că nu mai am mult şi dau eu în mintea copiilor. Până să ajung însă acolo am văzut destule încât să ştiu că nu e nevoie să vorbeşti neapărat urât ca să înjuri. O poţi face cum a făcut-o el, ori cum procedez eu atunci când le spun, elegant, sindicate ticăloase. Sau nemernice, în funcţie de cât sunt de nervos.
La ochi, însă, m-am frecat din alt motiv. Nu-mi venea, şi nici acum, când scriu, nu-mi vine să cred că 600 de oameni au şters pe jos cu trei milioane de bucureşteni, un milion de jandarmi şi încă unul de miliţieni. Dintre politicieni n-a şters cu niciunul, fiindcă nu avem aşa ceva în România.
Dezamăgit în ultimul hal, iau mâna de la ochi şi-o duc la nas, dar nu trag aer în piept. Ştiu răspunsul. Am început să miros, demult, a fraier. Cam de când am votat şi-am început să mă simt tot mai departe de mine.
Iar asta a fost o înjurătură.
Adrian CRÂNGANU