Măscăriciul



În ultimul timp, cam de când am început să fiu mai atent la lucrurile mărunte din jurul meu, am observat un lucru ciudat. Sau mai bine zis cel puţin unul, cel despre care tocmai m-am hotărât să scriu azi. Există nişte explicaţii pentru asta, dar singurele pe care le găsesc eu aşa, la prima mână, ar fi că, prin natura meseriei, am de-a face cu zeci, dacă nu cu sute de informaţii în fiecare zi, iar la asta aş adăuga, chiar dacă nu-mi convine, vârsta şi toate neajunsurile pe care le trage după ea şi de care, până acum, ştiam doar din auzite.
De fapt, despre ce este vorba… Până acum n-am prea băgat în seamă că, atunci când deschideam Facebook-ul, primul lucru pe care-mi cădea privirea era legat de amintiri pe care, bănuiesc, administratorii reţelei se gândeau că le-am uitat sau că aş vrea să le mai distribui o dată. Bănuiesc că la fiecare zâmbesc scurt şi pe urmă mă duc în jos, să văd ce noutăţi mai sunt pe-acolo. Într-o zi, însă, am văzut o poză foarte colorată, cu galben, albastru, roşu şi verde prin ea, o fotografie care era imposibil să nu-mi atragă atenţia, în care un măscărici mai neobişnuit, fiindcă era înalt, subţire şi mi se părea totuşi elegant chiar şi aşa, îmbrăcat ca la bâlci şi cu gura desenată până la urechi, sprâncenele înalte, ca un V întors, cu o claie de păr portocaliu şi un nas cât o pătlăgică, încălţat cu nişte ghete comice şi lungi de-un kilometru, bufonul ăla, deci, privea fix în obiectivul aparatului şi mă saluta milităreşte. La picioare, ţin minte perfect, avea o valiză din lemn, de culoare maro, şi lângă ea trei cârnaţi făcuţi din baloane. I-am făcut cu mâna, amuzat, fiindcă am observat că gura i se întinsese mai tare şi mi-am dat seama că, pe sub mască, îmi zâmbea. Cred că n-avea mai mult de 25 de ani şi mi-am zis că probabil e actor. Mi-am amintit pe loc unde făcusem poza, la intrarea în Parcul Teiuş, la Serbările Cetăţii. Chiar în ultima zi.
Apoi, nu ştiu cum, ochiul mi-a fugit în partea din dreapta, sus, a pozei de pe Facebook. Şase ani scria acolo. M-am mai uitat o dată, şi încă o dată. Tot şase scria. Dacă m-ar fi întrebat cineva, aş fi putut să jur că fotografia aia o făcusem în urmă cu cel puţin zece ani.
De-aia ziceam că nu înţeleg ce se petrece cu mine. Amintirile încep să mi se-amestece, să se-ncalece. Întâmplări pe care le credeam vechi se dovedeşte că nu sunt deloc aşa, iar altele, prin care trăiam cu impresia că am trecut ieri, sunt mult, mult mai bătrâne. Bănuiesc însă că au fost importante pentru mine şi de aia sunt atât de vii în mintea mea.
Revoluţia din ’89 e una dintre ele, dar despre ea am tot vorbit, cred, în fiecare an, în luna decembrie. Şi de fiecare dată parcă aş fi scris despre ea în ianuarie ’90.
La fel de importantă pentru mine rămâne şi coborârea în mină, la 1.100 de metri, cea mai mare adâncime din Europa la care încă se mai exploata, pe atunci, cărbune. Şi ziceam în articolul pe care l-am scris după aceea că nici dacă mi-ar da de zece ori salariul unui miner n-aş lucra acolo. Am învăţat, la Anina, cum nişte oameni îţi pot câştiga respectul după ce, în ’90 şi ’91, i-ai înjurat, în gând şi cu voce tare, ca la uşa cortului pentru ce-au făcut la Bucureşti.
Pe urmă am mai scris şi cum am scăpat ca prin urechile acului de două haite de câini care se-ncăieraseră în jurul meu pe la 6 dimineaţa, vreo 15 de toţi, la nici un metru, chiar când să intru în studioul de radio la care lucram pe vremea aia. Ţin minte, deşi sunt mulţi, mulţi ani de-atunci, că vreo trei ore am tot tremurat şi vreo patru n-am putut să scot un sunet. Doar am băut pahar după pahar cu apă.
Poate că nu întâmplător îmi amintesc din când în când de toate astea şi mai scriu despre ele. Au grijă de asta autorităţile sub ochii cărora, săptămâna trecută, au murit şi-au fost răniţi mineri la Jilţ, în Gorj, iar în Bucureşti o femeie a fost sfâşiată de câini.
Şi iar nu ştiu cum, în gând îmi vine fotografia pe care-am făcut-o parcă acum o mie de ani, dar în locul măscăriciului e România, pe un peron de gară, aşteptând un tren care s-o ducă în Schengen, cu o valiză la picioare. Una maro, din lemn, şi lângă ea trei cârnaţi făcuţi din baloane.
Adrian CRÂNGANU