Get Adobe Flash player

Manifestările patimii iubirii de arginți

Vizualizari: 138


Patima iubirii de avere se caracterizează printr-o doză exagerată de ipocrizie. Cel care suferă de această patimă nu va recunoaște niciodată faptul că a ajuns rob al banului, ci ascunde și camuflează această slăbiciune a sa sub forma unor virtuți sau fapte bune. El nu se vede avar, ci chivernisitor bun; nici lipsit de iubire și de milostenie, ci îndemnând și trimițând spre muncă; nu zgârcit, ci iconom.
Evagrie Monahul, sau Ponticul, ne descrie viclenia acestui duh perfid: „… Foarte multe fețe mi se pare că are dracul iubirii de arginți și e foarte dibaci în puterea de a amăgi. Astfel, când e strâmtorat de desăvârșita lepădare de sine, îndată face pe purtătorul de grijă și iubitorul de săraci. Primește bucuros pe străinii care nu sunt încă de față, celor lipsiți le trimite ajutor, cercetează închisorile orașului și răscumpără sclavii, arată alipire femeilor bogate, îi face îndatorați pe cei cărora le merge bine, sfătuiește pe alții să se lepede de punga lor largă. Și astfel, amăgind sufletul, pe încetul îl învăluie în gândurile iubirii de argint și-l dă pe mâna dracului slavei deșarte”.
Descriind mecanismul prin care se infiltrează acest duh în suflet, Sfântul Ioan Scărarul subliniază, în mod special, perversitatea și viclenia acestuia. Începe cu un pretext al virtuții și sfârșește cu un dușman al acestuia. Începutul iubirii de arginți este motivul milosteniei, ne spune acest Sfânt Părinte. Capătul ei ultim este ura față de cei săraci. Cât timp adună cineva banii, e milostiv, dar când are banii, îi strânge în mâini.
Lacomul începe prin muncă și termină prin dispreț față de ea și prin lene. La început, luptă să agonisească ceva, dar apoi se ridică împotriva tuturor muncilor, singura grijă acceptată fiind aceea a înmulțirii averii. Iar mijloacele folosite nu sunt totdeauna dintre cele mai cinstite și onorabile.
Cel lovit de această patimă îşi argumentează și justifică, într-o primă fază, eforturile de a aduna bani ca pretexte ale unei posibile filantropii, pentru ca atunci când îi va fi dobândit, dar va fi uitat să dăruiască, la rândul său, și altora, să justifice zgârcenia și capacitatea sa a fi chibzuință și spirit economic, practic.
El nu dăruiește și nici nu împrumută celor săraci, adică celor ce au cu adevărat nevoie de ajutor, ci, poate, cel mult, celor ce l-au ajutat pe el. În tot și în toate, el urmărește profitul. Nu dă și nu ia nimic fără un astfel de profit. Omul însuși este, pentru el, o sumă, o cifră, un cuantum. Nu are valoare prin ceea ce este și prin ceea ce face, ci prin ceea ce are. Între „a fi” și „a avea”, el a ales, irațional, posesiunea.
Între Maria cea contemplativă și Marta cea eficientă, se pare că el a ales iremediabil pe cea din urmă, chiar dacă aceasta înseamnă moarte sufletească, dispariția a ceea ce este mai bun și înalt la el, a ceea ce este veșnic – viața veșnică.
Sfântul Ioan Casian spune că, pentru iubitorul de arginți, banii sunt ca niște aripi pe care el se înalță, dar, din nefericire, spre cădere. Căci, cu cât se înalță mai mult, cu atât mai mare îi va fi căderea și pieirea. Cel încolăcit de acest șarpe, „în timp ce arde de dorința de a-și spori cu o mai ticăloasă grabă această avuție, rău strânsă, el se aprinde înlăuntrul lui de o boală ce-l sfâșie cumplit. Stăpânit numai de dorința de câștig, văzul inimii nu-i îndreptat spre nimic altceva, decât de unde ar putea să câștige bani, cu care să-și poată lua cât mai iute zborul de sub disciplina faptelor bune. Nici o credință nu i se mai vede în clipa când i-a zâmbit vreo speranță de câștig. De acum nu se mai înfioară de nicio minciună, de nici un jurământ, de nici un furt; nu mai șovăie să-și calce cuvântul dat, să răbufnească în vitejia unei mânii pierzătoare, dacă din vina cuiva a pierdut vreun câștig separat, și nu stă în cumpănă să treacă peste măsura la care-l obligă cinstea și umilința. Aurul și speranța de câștig ajung să țină loc de Dumnezeu pentru el în toate momentele”.
Urcușul pe ierarhia banilor înseamnă coborâș și cădere pe scara virtuților. Iubitorul de arginți se revoltă și luptă, acum, împotriva oricărui îi lezează interesele personale, „se mânie de orice, murmură și oftează la fiecare muncă, și, nemaipăstrând respect pentru nimeni, este dus spre prăpastie, ca un cal nesupus frâului. Nemulțumit nici cu mâncarea zilnică, nici cu veșmântul obișnuit, amenință că n-o să mai rabde mult timp aceasta. Dumnezeu, declară el, nu se mai află numai aici, și mântuirea sa nu este legată de acest loc. Dacă nu va pleca mai grabnic undeva, va pieri îndată”, se plânge el.
Urcușul spre bogăție înseamnă cufundarea duhovnicească. O nouă sumă agonisită înseamnă o nouă răpire a hranei de la gura celor mulți și săraci pe care, prin milostivirea noastră, nu numai că i-am putea ajuta material, i-am scoate din strânsoare, dar fapta noastră li s-ar face și exemplu moral, sporindu-i duhovnicește.
Patima lăcomiei de argint se dezvoltă progresiv, de la mic la mare, de la mai puțin la mai mult. Iubitorul de averi nu își dă niciodată seama când este robit de ea, când a trecut de la asigurarea a ceea ce este necesar, la setea absurdă de agoniseală.
Pr. Petru PAICA

Traducere
Ultimele articole