Mă râd



Există o bucăţică de literatură pe care eu o consider un monument ce se întinde pe toată lăţimea Pământului şi se înalţă până la cer, cu toate că nu are decât vreo 70 de pagini, cred, nu mai ştiu sigur, fiindcă a trecut mult prea mult timp de când am citit-o. E „Părintele Serghi”, a lui Tolstoi, o nuvelă care încă mă mai bântuie şi azi, mai ales atunci când nu ştiu ce să mai cred despre credinţa mea. Nu se întâmplă foarte des, dar mai trec şi prin momente din astea de cumpănă. Mi-e greu să-i fac un rezumat în câteva cuvinte, dar am să încerc, ca să mă fac mai uşor înţeles, şi promit că n-am să plictisesc pe nimeni.
Aşadar, prin 1820, cred, un locotenent strălucit, prinţul Kasatski, trebuia să se însoare cu o domnişoară din înalta societate rusă imediat ce urma să se întoarcă din război, însă, când ajunge acasă, află că ţarul Nicolae, cu care era prieten, avusese o aventură cu viitoarea sa mireasă. Dezamăgit, prinţul, care, spune Tolstoi, era de-o frumuseţe rară, se călugăreşte şi îşi ia numele Serghi. Femeile mureau după el, aşa că, tocmai ca să se pedepsească şi mai tare, s-a făcut pustnic. Când o femeie frumoasă a făcut pariu cu nişte cheflii de la Curtea ţarului că o să-l seducă şi a tăbărât în puterea nopţii peste el în peştera unde-şi avea sălaşul, ca să nu cadă pradă ispitei, părintele Serghi şi-a retezat un deget cu toporul. Când, a doua zi, i-au trecut aburii beţiei şi îngrozită de ea însăşi în primul rând, contesa cu pricina s-a călugărit. Mulţi ani mai târziu, când, bătrân deja, ajunsese mare vindecător, îmboldit probabil de Necuratul, părintele a violat o fată sărmană şi bolnavă, şi oligofrenă pe deasupra, zic eu astăzi. Când a înţeles ce-a făcut, s-a bărbierit, şi-a rupt straiele de călugăr şi a plecat de nebun prin lume, strigând, când îl apuca, „Dumnezeu nu există!”.
Aşa că, uneori, mă mai gândesc la povestea asta, care, cel puţin pe mine, m-a impresionat peste măsură. Ultima oară am făcut-o acum vreo două zile, când am legat-o de câteva întâmplări care nu mi-au dat nicicum pace. Dar să le luăm pe rând.
Prima, dacă nu mă înşel, a fost atunci când am auzit că Naţionala de hochei a României a cântat, nu mai ştiu pe unde, cred că la Ljubljana, în Slovenia, imnul ţinutului secuiesc. După ce m-am mai dezmeticit, am dat să-mi fac semnul crucii, dar m-am gândit că nu se cade în situaţia de faţă, aşa că mi-am zis doar că nu ei sunt proştii şi că fiecare îţi face exact atât cât îl laşi tu să se desfăşoare.
Pe urmă, imediat, a venit povestea cu Elena Udrea, a cărei sentinţă iar s-a amânat, fiindcă avocatei i s-a rupt tocul şi n-a mai putut biata femeie să ajungă la tribunal. De data asta chiar m-am strâmbat, fiindcă nu-i puţin lucru să iei un popor întreg de prost. Dar, mi-am zis tot eu, uite că se poate.
A venit apoi rândul lui Mugur Isărescu să-mi zdruncine încrederea, şi aşa puţină, în sănătatea mintală a ălora care ne conduc, când mi-a spus să beau un ceai de tei dacă mi se urcă sângele la cap după ce-l aud spunând prostia asta. Şi mi-am zis că poate avea dreptate, în felul ei, avocata cu tocul rupt, care n-a mai ajuns la tribunal.
Şi m-am mai gândit la ceva. M-am gândit că, după toate astea, am înţeles şi eu, în sfârşit, ce mi se-ntâmplă. Despre credinţă nu pot încă să mă pronunţ dacă mi-am pierdut-o sau nu, dar încrederea în România, ca ţară, cu siguranţă am rătăcit-o pe undeva.
Iar ultima întâmplare, pe care intenţionat am lăsat-o la urmă, cea cu poliţiştii care-l căutau de zor pe Sorin Oprescu şi au constatat cu surprindere că marele om o tulise de vreo două săptămâni, chiar m-a făcut să râd în sinea mea. Dar, după cum mă cunosc, ăla nu era râsul meu.
Adrian CRÂNGANU