Lumina din grădina cu meri


Ieri am făcut o excursie într-un loc încărcat cu amintiri.

Era o zi senină de vară. Razele soarelui alergau pe câmpul cu flori de mac din spatele grădinii cu meri, pe urmă rătăceau printre frunze şi ramuri, încercând să pătrundă dincolo de nodul umbrei şi să coboare spre rădăcinile teilor ce strajuiau câmpia, dar arborii erau puternici. Era un adevărat spectacol jocul luminii în natură. În timp ce lumina încerca să cucerească orice unghi pitit în întuneric, eu mi-am întors privirile spre merii ce îşi etalau fructele verzi aşteptând soarele să le îmbujoreze feţele, şi mi-am amintit de Radian.

În vara anului trecut, pe data de 3 iulie, un copil de zece ani a pătruns în grădina cu mere şi a început să adune fructele crude din copaci. Poate ar fi reuşit să le adune pe toate până seara, dacă nu m-aş fi aflat în apropiere, sau poate s-ar fi oprit la un moment dat, concluzionând că a adunat suficient pentru a-şi finaliza misiunea, nu pot să ştiu.

În ziua aceea am păşit încet spre copil. Nu m-a simţit. Era prea ocupat cu strânsul roadelor.

Când am ajuns lângă el, l-am atins uşor pe umăr. Copilul a tresărit, s-a uitat la mine speriat, pe urmă la merele strânse într-un coşuleţ. A ezitat un moment, ca mai apoi să ridice de la sol coşul aproape plin cu fructe şi să fugă. Creanga ascuţită a unui măr ce-şi pleca fruntea spre pământ datorită poverii roadelor, ca un bătrân gârbovit de ani şi trudă, a agăţat tricoul băiatului şi i-a curmat drumul. Până să se elibereze din închisoarea de lemn a copacului, eu l-am prins de mână şi atunci copilul a început să plângă. I-am explicat că nu trebuie să se teamă de mine şi m-a privit cu uimire, încetând să mai verse lacrimi. Mai apoi l-am slobozit din strânsoarea mâinii şi copilul nu a mai fugit. Spre surprindrea mea, băiatul a prins curaj şi m-a rugat să-l las să mai adune câteva mere. I-am explicat că merele nu sunt încă coapte pentru a fi adunate, dar copilul a motivat că nu mai are timp să aştepte până se vor pârgui.

Mi-a spus că-l cheamă Radin şi adună mere pentru bunicul lui, Iancu, care e grav bolnav. Mi-a relatat şi câteva frânturi din viaţa lui.

Bunica băiatului ştia să prepare oţet de mere cu miere de albine şi mulţi ani acest medicament i-a făcut bine bătrânului.

Radian nu şi-a cunoscut niciodată părinţii. A fost crescut de bunicii din partea tatălui încă din primele zile de viaţă. Mama lui a plecat departe după ce i-a dat naştere, bunicii nu i-au spus unde, iar tatăl lui are o altă familie, într-o altă localitate.

Pentru a-şi ajuta bunicul, Radian a plecat de acasă. A motivat că merge la joacă cu prietenii. A ascuns adevărul pentru prima dată în viaţa lui, în favoarea unui scop nobil. Bunica a zâmbit că într-un final băiatul acceptă să abandoneze responabilităţile ce şi le-a asumat şi se întoarce pentru o clipă în lumea plină de zâmbet a copilăriei, dar nu a fost aşa. Radian nu şi-a mai ajutat în acea zi bunicul să coboare din pat, nu i-a mai oferit sprijinul la fiecare pas şovăielnic, pentru că a plecat să caute mere. Avea o altă responsabilitate.

Cu o zi înainte, Marius, vecinul lor, care avea stupină, le-a adus miere şi el a auzit-o pe bunica Mara spunând că tare bine i-a făcut oţetul de mere anii trecuţi lui Iancu. Copilul ştia că banii din casă s-au dus pe tratamentele bunicului, spitalizări repetate, intervenţii chirurgicale. Mai ştia că bunicii lui, Iancu şi Mara, făceau sacrificii ca el să nu observe lipsurile financiare şi să se poată bucura de splendoarea copilăriei. Dacă ei mâncau un cartof fiert, copilul trebuia să se bucure şi de o bucată de brânză.

Ca o datorie pentru cel ce i-a fost ca un tată, copilul a plecat după mere. Ştia din vorbele bunicii că merele îl vor ajuta. A plecat în zorii zilei, atunci când soarele încerca să-i zâmbească printre genele pe jumătate închise de povara nopţii, şi a căutat mere prin grădinile oamenilor. Ştia că nu-i bine să-şi însuşească lucrurile altora, dar îşi iubea atât de mult bunicul, încât a uitat să mai respecte acea morală sfântă. Nu ar fi făcut multă pagubă, a precizat printre altele copilul, ar fi luat şi el câteva fructe.

Căutând fructele salvatoare a ajuns în acea zi a lui Cuptor pe Scoarţa, în grădina mea. Locul unde sunt plantaţi merii de familia mea este mirific. Pentru a ajunge la el trebuie să traversezi Dealul Brici, ce-şi ia numele de la izvorul cu apă rece ce curge de mai bine de un secol, înviorând vegetaţia zonei. În vârful dealului izlazul îşi deschide uşa primitoare, preţ de câţiva kilometri. După ce treci izlazul şi urci „geluţul” guvernat de o mulţime de ciuperci ce îşi scot pălăria după fiecare ploaie, eşti întâmpinat de o câmpie împodobită din loc în loc cu maci şi străjuită de tei şi frăgari (duzi). Pe partea dreaptă a câmpiei, grădinile oamenilor îţi zâmbesc gătite cu flori de câmp ce nu se sfiesc să-şi ridice coroniţele deasupra firelor de iarbă.

La un moment dat, grădinile par să fie întrerupte de un tufiş cu mure. Lângă tufiş se află uşa ce te pofteşte în grădina cu meri. În partea de nord a grădinii curge un pârâu, Scoarţa. Pe malul pârâului străjuiesc doi plopi crescuţi din aceeaşi rădăcină, iar puţin mai sus, înainte ca merii să pună stăpânire pe întregul loc, guvernează un nuc bătrân. În anii în care nucul aducea rod bogat, iarna era tare grea. Se pare că nucul respecta credinţa populară a zonei, conform căreia, iernile se dovedeau a fi geroase şi cu multe precipitaţii, dacă nucii erau încărcaţi de rod.

În ziua când Radian s-a aflat în grădina cu meri, pârâul Scoarţa părea să se ia la întrecere cu focul ceresc. Cu cât soarele devenea mai fierbinte, cu atât mai mult apa îşi trimitea unda de răcoare peste întreaga natură ce-şi avea sălaşul pe malul ei, încurajând prin această atitudine copilul să nu renunţe la dorinţa de a-şi ajuta bunicul.

Am lăsat băiatul să-şi umple coşul cu mere, pe urmă l-am ajutat să-l transporte în oraş. Nu ştiu ce a făcut cu merele, nici nu l-am întrebat când l-am reîntâlnit în toamnă… Printre bobocii clasei a V-a se afla şi Radian. Eu urmam să-i fiu profesoară. A venit în acel septembrie însoţit de bunica lui, o bătrână îmbrăcată în negru. Cromatica îmbrăcămintei şi umbra de pe chipul ei mi-au dat de înţeles că bătrânul murise…

Ieri, în grădina cu meri, în timp ce razele soarelui încercau să cucerească rădăcinile alunecând printre crengi şi frunze, mângâind fructe şi păsări, mi-am amintit de afecţiunea lui Radian pentru cel care i-a fost bunic şi tată. Prin merele încă necoapte, copilul şi-a arătat recunoştinţa şi dragostea pentru cel care l-a crescut. Era şi el asemenea luminii ce încerca să cucerească rădăcinile, arcuindu-se prin frunze şi ramuri.

Aşa cum lumina reuşeşte, după mai multe încercări, să prindă de picior câte o rădăcină, să străbată cele mai dese păduri şi să trezească mugurii vieţii spre a gusta vara, tot aşa şi Radian a reuşit să demonstreze prin gestul lui că dragostea nu are niciun stăvilar. Ea curge asemenea luminii şi se revarsă peste toate. Acolo unde unghiul este ascuţit şi peştera stâncii întuneacată, lumina insistă şi câştigă într-un final bătălia. Acolo unde spinii sunt ascuţiţi şi drumul nu este lin, dragostea picură foc şi găseşte calea cea curată pentru a se bucura de flori şi verdeaţă.

Dacă vei asculta glasul luminii, vei înţelege minunea dragostei. Nu trebuie să te uiţi decât un moment la merii ce-şi scot cu blândeţe fructele la lumină, spre a se maturiza, ca să-i înţelegi taina sau să fii receptiv la undele apei ce străbat orice loc, oricare ar fi piedicile.

Într-o vară, am înţeles şi eu taina luminii din grădina cu meri.

Ana-Cristina POPESCU