Licuricii



Într-o frumoasă noapte de vară, cândva, pe la sfârșitul lui iulie, m-am plimbat prin împrejurimile stațiunii Băile Govora. Era o splendoare. Zeci și sute de luminițe împodobeau tufarii ce înconjurau cărarea ce șerpuia prin pădurea de fag și stejar din zonă. Am uitat pentru o clipă de toate, până și de veverița Mariana, care cântărea nucile la ureche înainte de a le sparge spre a vedea dacă merită efortul de a-și ascuți dinții în coaja lemnoasă, și m-am lăsat cuprinsă de magia luminițelor zburătoare. Pentru prima oară în viața mea am întâlnit acele insecte magice care își produc propria lumină, licuricii. Probabil dansau. Licuricii masculi, cei care emit lumină prin abdomen pentru a atrage atenția femelelor și care au și aripioare, erau absolut dezlănțuiți.
Spectacolul licuricilor era o splendoare în noapte. Își transmiteau o mulțime de semnale luminoase și erau tare agitaţi. Pentru ei noaptea aceea părea totul. Trebuiau să ardă până la cea din urmă scânteie. Nu puteam să nu-i admir. Niște insecte capabile să-și înțeleagă propria lumină în așa fel încât să ardă, ba, mai mult decât atât, să deschidă drum luminos prin întunericul din jur și altora…
Totuși, splendoarea de o clipă se poate spulbera atât de repede… E atât de lăudabil să-ți găsești lumina interioară și să arzi, să arzi nu doar pentru tine, ci și pentru cei din jur, să luminezi calea ta, dar și calea altora care s-au rătăcit în întuneric, însă ce te faci dacă strălucirea ta se pierde odată cu noaptea ce a trecut? Atunci ți-ai pleca ochii triști spre pământ și te-ai apuca să cauți în izvorul lacrimilor ce încep să-ți inunde ființa scânteia de odinioară, dar acea scânteie a murit demult și tu nu mai poți să-i readuci strălucirea de ieri.
Aproape fără să vreau am ajuns cu gândul undeva departe, la anii tinereții, când fiecare strălucește asemenea unui licurici. Cât de frumoasă e tinerețea! Atunci omul crede că toată lumea este a lui și nu se mai gândește la ziua de mâine. Sunt pline cluburile de tineri dezlănțuiți. Ei sunt frumoși, dansează asemenea licuricilor, dar dimineața nu întârzie să apară și spulberă splendoarea nopții înecate în alcool și alte lucruri menite să șteargă strălucirea atât de vie odinioară. Să ne amintim de fiul cel risipitor din Biblie, care a licărit cât timp a beneficiat de partea lui de avere, pe urmă a alunecat în întuneric, până ce s-a întors din nou pe calea cea bună, dar cu urmele cuielor în spate, dacă ne amintim și de povestea „Cuiele“ a lui Pop Simion și de copilul ce a înlăturat cuiele faptelor rele din ușă prin fapte bune, dar urmele tot ca o pată au rămas.
Licurici, strălucire de o clipă, pe urmă te stingi ca și cum nu ai existat vreodată… Ce trist!
Cel care pornește vijelios, pune mâna pe un colț de stea și pe urmă obosește, cade și nu mai poate să se ridice, e asemenea unei luminițe ce îți fură privirea odată cu prima flacără, ca pe urmă să aducă dezamăgire pe chipul celor din jur, care-l zăresc pierdut la început de drum. E ca un copil ce spune că știe să rezolve o problemă la matematică, începe problema, aduce un zâmbet pe fața celor ce-i observă istețimea, ca mai pe urmă să se rătăcească pe drum și să nu-i găsească rezolvarea.
Cel cumpătat nu licărește, nici nu se grăbește să-și arate strălucirea. El are răbdare, muncește, face ca toate lucrurile să fie bune, se urcă lin pe drumul cel bun, pe urmă începe să ardă cu adevărat.
E o mare diferență între un licurici, o minune de o clipă, și o flacără ce cunoaște calea luminii.
Și până la urmă licuricii trăiesc clipa, dansează pe o scenă, își spun rolul la un capăt de stradă și se pierd, se rătăcesc fără să aprindă flacăra cea vie a eternității.
Oare omul ce este? Puțini oameni îmbrățișează focul cel adevărat. Cei mai mulți zâmbesc o clipă în noapte, asemenea licuricilor, iar apoi uitarea își culcă chipul hidos peste locul unde cândva a licărit o scânteie.
Ana-Cristina POPESCU

Lasă un comentariu