Get Adobe Flash player

Lapsus

Vizualizari: 231

Am ajuns, târziu, ce-i drept, dar până la urmă tot am ajuns la concluzia că noaptea sunt alt om. Nu pot să spun că mă transform în altceva sau altcineva, ci doar că devin omul care mi-ar plăcea să fiu peste zi, dar n-am niciodată destul timp pentru asta. Poate că nu m-am exprimat eu cum trebuie, dar ceea ce aş vrea să se înţeleagă e că îmi plac liniştea şi întunericul de afară, aşa cum iubesc şi după-amiezile lungi, ploioase şi gânditoare de toamnă, fiindcă doar noaptea pot să cobor liniştit în mine, fără teama că am să fiu prins de cineva. Noaptea scot de-acolo lucruri pe care le aduc la lumina zilei, cuvinte şi propoziţii pe care altfel m-aş ruşina să le rostesc, ca să nu fiu luat de nebun. Am învăţat mai demult că hârtia le suportă infinit mai uşor decât urechea.

Poate pe unele dintre ele le-aş spune şi ziua, dacă mi-ar veni în minte. Când însă trebuie să fii tot timpul cu ochii pe ceas, să nu uiţi să-ţi verifici acumulatorii de la aparatul de fotografiat şi de la reportofon, să fii atent la semaforul de la poştă spre piaţă, la care verdele ţine trei secunde, când vorbeşti la telefon până dai în bâlbâială, te trec toate apele sau dârdâi din toate-ncheieturile, şi când, pe deasupra, te mai şi-njură vreun prost pentru un articol pe care nici măcar nu l-ai scris tu, mie, cel puţin, mi-e greu să scornesc fraze cum e cea de la începutul articolului, cu coborâtul în mine. Noaptea, însă, lucrul ăsta mi se pare o nimica toată.

Acum, de exemplu, coborând treptele spre locul acela unde-mi ţin ideile, îmboldit, mai mult ca sigur, şi de uimirea în faţa vremurilor pe care nici prin gând nu mi-ar fi trecut că am să le trăiesc vreodată, încerc să mă gândesc cum am ajuns aici şi cine ne-a condamnat să fim ceea ce suntem azi. Mi-e greu să găsesc pe altcineva răspunzător pentru toate astea în afară de noi, dar am să încerc să arunc măcar jumătate din vină şi pe umerii celor pe care, la urma-urmei, singuri ni i-am ales.

Îmi amintesc că pe vremea lui Ion Iliescu eram un tânăr care venea după gloanţe care i-au şuierat pe la ureche, după elicoptere care i-au băgat groaza-n oase ori nopţi întregi în care a respirat frică, dar care ducea în spate o raniţă de speranţe, ba, fiindcă nu-i încăpeau toate acolo, şi-a mai umplut şi buzunarele cu ele. Mi-am pierdut minţile în faţa libertăţii care dăduse peste mine, dar nici nu era greu să mi se-ntâmple asta. Îmi închipuiam chiar că un ton, sau măcar un semiton din noul Imn al românilor îl compusesem eu. Atât de naiv eram. Prin urmare, am votat şi eu împreună cu tot corul. Nu sunt mândru, dar nici nu mi-e ruşine că am procedat aşa. Recunosc că mi-au trebuit câţiva ani până să înţeleg şi să scriu, într-un articol pe care mi-l doream îndrăzneţ, că e imposibil să-i descrii unui orb curcubeul.

Probabil că după ce românii au început să-i zărească aşa, ca prin ceaţă, culorile, l-au votat pe Emil Constantinescu. Cu el termin repede, fiindcă au fost patru ani de nimic, iar pagina lui din cartea de istorie va rămâne întotdeauna albă.

Despre Băsescu nu ştiu ce să zic. Uneori m-a făcut să râd, alteori m-a enervat la culme, dar opt ani, până la a doua suspendare, aşa cum a fost el, rar a lipsit din gândurile mele. În 2012, la a doua suspendare, când l-am văzut implorând pe toate canalele de televiziune să nu ieşim la vot, am scris scârbit, cu sentimentul soldatului lăsat baltă de general pe câmpul de luptă, că din acea clipă sunt omul fără preşedinte.

Aşa am şi rămas până în 2014, când după Băsescu a venit… ăăă… a venit… ăăă… cum îl cheamă… ăăă… Mamă, ce lapsus am!

Adrian CRÂNGANU