Am citit mai demult undeva că cel mai bine îţi dai seama de vârstă şi de anii pe care îi duci pe umeri dacă îţi închipui viaţa ca pe cadranul unui ceas. Chiar dacă din când în când îmi mai amintesc cuvintele, mult timp nu le-am dat nicio importanţă. Le-am luat doar ca pe o expresie lucrată de vreun scriitor, dar nimic mai mult. Cred că mi-am zis numai că, probabil, gânditorul care a ajuns la concluzia asta şi a aşternut-o pe hârtie a luat în calcul că ar trebui să ne naştem pe la vreo 6 dimineaţa şi să punem mâinile-n piept pe la 10, 11 seara. Aici însă am fost puţin derutat, fiindcă mie mi-a plăcut întotdeauna să dorm nu mult, dar până târziu, spre amiază, poate şi fiindcă niciodată nu mă bag în pat înainte de două noaptea. Somnul meu a fost mereu şi e şi în continuare aliatul care mă trădează cel mai des şi pe care îl iert de fiecare dată, fiindcă nu pot învinge ziua care urmează fără el.

Poate că cearcănele pe care mi le-am observat astăzi în oglindă să mă fi dus cu gândul la ceas, apoi firele de păr alb, tot mai dese, de la tâmple, să fi făcut legătura cu anii pe care nu i-am simţit cum au trecut, şi, amândouă la un loc, să fi scos la lumină din adâncul memoriei filosofia pe care niciodată n-am luat-o în serios. În acelaşi timp, însă, e posibil ca amintirea să-şi fi făcut loc în gândurile mele atunci când în oglindă mi-am văzut, dincolo de cearcănele cu care deja m-am obişnuit, ochii. De fiecare dată când mi-i privesc, văd lacrimile care m-au podidit nu atunci când mai încasam câte-o palmă de la mama sau vreo curea peste fund de la tata, ci în ziua în care un maior de miliţie m-a prins cu Biblia în holul blocului, mi-a smuls-o din mână şi m-a pocnit cu ea în cap de nu ştiu câte ori. Primisem Biblia de la un vecin pocăit, ca să mă uit puţin prin ea, fiindcă de înţeles n-aveam cum să-nţeleg mare lucru la vârsta aia nici dacă aş fi vrut. Nu de durere am plâns atunci, ci de neputinţă şi cred că şi de frică să nu mă bage miliţianul acela, vecin, de altfel, şi el cu mine, la puşcărie. Cred că dacă ar fi să fac legătura cu cadranul acela de ceas, asta se întâmpla pe la ora 8 dimineaţa a vieţii mele.

Dacă tot e să intru în jocul timpului şi-al întâmplărilor de care chiar merită să-mi aduc aminte, aş zice că între orele 9 şi 12 am făcut tot felul de năzbâtii, m-am dus la şcoală, am citit, am învăţat să înot şi să merg cu bicicleta, m-a distrat cât am putut, am făcut o grămadă de greşeli şi n-am ascultat de nimeni. La amiază, mi-am închipuit că am lumea la picioare şi călcam apăsat pe tot ce-mi ieşea în cale. Începusem chiar să-mi fac planuri cum să ajung ziarist şi scriitor, fără să am habar că pentru asta trebuie mai întâi şi mai întâi să muncesc pe brânci şi în al doilea rând să renunţ la toate prostiile de care-mi era plin capul. Din orele alea am rămas cu câteva regrete, ceva dezamăgiri şi o brumă de învăţăminte de care, din păcate, n-aveam să ţin cont până în jur de ora 3, sau 15, ca să mă exprim corect. Somnul de după-amiază nu mi l-am făcut, n-am avut nevoie de el. În loc să dorm, am preferat să scriu o carte, să muncesc pe rupte prin redacţii, apoi să mai scriu o carte, şi până la urmă să mă opresc. Acele ceasului se mişcau parcă tot mai repede pe cadran, iar mie nu-mi mai ajungea timpul pentru nimic.

Pe la ora 6 seara, atunci când încep să apună şi soarele şi speranţele, am simţit nevoia să mă întind măcar câteva minute, nu mai mult. Toată alergătura de peste zi mă ajunsese din urmă, aşa că m-am aşezat doar câteva minute pe un scaun şi apoi m-am ridicat.

De-atunci merg întruna şi privesc doar înainte. Mi-e teamă, parcă, să mă uit la ceas şi să văd cât îmi mai e ora.

Adrian CRÂNGANU