Get Adobe Flash player

În amintirea lui Trandafir Cocârlă: Un om între oameni

Vizualizari: 280

Pretutindeni și întotdeauna au fost oameni care, prin viața și faptele lor mărețe, s-au evidențiat, deosebindu-se de cei din jur. Dar și mai mult, dacă unora li s-a reținut numele cu strângere de inimă și cu dispreț, alții, în schimb, rămân mereu vii în mentalul social, acordându-li-se admirație și cinstire…

Unul dintre cei vrednici de aducere aminte sau de pomenire este și Trandafir Cocârlă, mai cu seamă acum, la 90 de ani de la nașterea sa, în 4 aprilie 1929.

Pe o placă descoperită de arheologi cu mai mult timp în urmă rămâne încrustat cu litere grecești următoarea inscripție: „Ceea ce ai făcut numai pentru tine piere odată cu tine, dar ceea ce ai făcut pentru alții rămâne ca să-și amintească de tine”… Cât de adevărate sunt aceste cuvinte, ușor putem înțelege când vedem că, pe lângă majoritatea covârșitoare a oamenilor care vin și pleacă din această viață, fără să lase aproape nimic bun în urma lor, există și spirite înalte, mărețe, cu vocația și capacitatea de-a se dărui comunității din care fac parte, încât fără să vrea intră în memoria colectivă și chiar în istorie, ca „Oameni între oameni”, înțelegând că activitatea lor, faptele lor, opera lor, de care beneficiază posteritatea, îi deosebesc de oamenii de rând… Iar pentru a evidenția calitatea umană a activității lor, adică umanismul de care s-au bucurat contemporanii și beneficiază urmașii, se spune că unii ca aceștia au fost și rămân „Oameni de omenie”.

Indiferent în ce epocă le-a fost hărăzit să trăiască și să activeze, acei „Oameni între oameni” pun, mai presus de poziția lor socială, spiritul de omenie, devenind „Oameni pentru oameni”.

Un astfel de „Om între oameni”, de „Om pentru oameni” rămâne pentru județul nostru și Trandafir Cocârlă, originar din Turnu Ruieni.

Pentru a vedea, concret, spiritul de omenie care l-a caracterizat și l-a animat pe Trandafir Cocârlă în realizările înfăptuite chiar și numai în județul Caraș-Severin, vom lua ca ghid cartea scrisă cu profesionalism jurnalistic de Dorina Sgaverdia, „Un om peste vremi – Trandafir Cocârlă” (Editura Timpul, Reșița, 2011).

Cartea oferă posibilitatea de a-l cunoaște mai bine pe Trandafir Cocârlă pe baza interviurilor realizate cu participarea unor personalități ale vieții sociale, cu responsabilitatea și măsura vorbei, demne de toată încrederea.

Fără a face o inventariere a realizărilor aparținătoare perioadei în care a activat Trandafir Cocârlă în calitate de prim-secretar și președinte al Consiliului Județean Caraș-Severin, vom puncta doar înfăptuirile de care beneficiază și azi oamenii acestor locuri.

Anii în care Trandafir Cocârlă şi-a desfășurat activitatea la Reșița (1970-1977) „au fost poate cei mai plini ani ai județului. Ai săi cu siguranță. A demarat multe proiecte. Județul înființat cu doi ani în urmă era un fel de cenușăreasă a fostei regiuni Banat. În afară de industria Reșiței, nu avea mare lucru. Lui Trandafir Cocârlă i se datorează «Caransebeșul ca oraș industrial. Oțelăria de la Oțelu Roșu. Proiectele de turism…»” (pag. 7). „Turismul a fost un domeniu exploziv în vremea lui Trandafir Cocârlă. S-a construit în șapte ani cât nu s-a construit în cei 50 la un loc… (pag. 47). S-a făcut un program pentru dezvoltarea bazei hoteliere, pe segmente: Băile Herculane, Semenic, Poiana Mărului, Muntele Mic… Secu s-a născut ca stațiune dintr-o idee a sa, s-a realizat Telescaunul de la Muntele Mic, la Poiana Mărului, hotelul… Plus un drum turistic care să plece din Caransebeș la Turnu Ruieni, Borlova, pe Cuntu, și de acolo la Poiana Mărului… (pag. 49)”. ,,Fântâna din centrul Reșiței este opera sculptorului Constantin Lucaci și a prieteniei cu Trandafir Cocârlă” (pag. 7).

Pe de altă parte, s-au înființat în această perioadă plantații pomicole pe o suprafață de 7.500 ha. Domașnea, Brebu, precum și Stațiunea de Cercetare și Producție Pomicolă, Caraș-Severinul fiind printre primele în țară” (pag. 51).

Dacă astăzi există la Reșița Universitatea „Eftimie Murgu” , la temelia ei stă Institutul de Subingineri înființat de Trandafir Cocârlă în primăvara anului 1971. (pag. 52). În urma unor demolări efectuate în această perioadă „s-a născut actualul Liceu Nr. 3, Liceul de Muzică, clădirea unde este Grupul de Construcții-Montaj, Școala Generală Nr. 11, Liceul Economic… (pag. 62). În sfârșit, Liceul din Pipirig și Școala Generală 8 din Caransebeș, Liceul din Moldova Nouă tot atunci s-au construit. S-a construit Casa de copii din Reșița (pag. 63), precum și Muzeul din Reșița (pag. 79).

Dar și atunci când ,a ocupat portofoliul de ministru al Energiei electrice (1977-1985) „a lucrat pentru locurile sale. Amenajarea hidroenergetică Bistra-Poiana Mărului stă mărturie…” (pag. 7). În același timp, în 1982 „a salvat Liceul Pedagogic din Caransebeș, aflat în competiție cu cel din Arad” (pag. 64).

În același context al activității publice, Trandafir Cocârlă s-a dovedit și un om de cultură. „Oameni ca el, spunea profesorul Hadrian Daicoviciu, dincolo de faptul că erau oameni politici, erau oameni ai locului, erau oameni ai pământului, oameni care au respectat cultura. Iar lui istoria și cultura îi plăceau”(pag. 77). „Vreau să subliniez cu asta calitățile de om de cultură și sensibilitate față de istoria locală, de istoria zonei, de istoria Caransebeșului. El vibra pentru aceste locuri. Și dacă ai găsit un om care era politician și se gândea la aceste lucruri, nu puteai decât să te bucuri… Nu a fost un politician îndoctrinat. Altfel, sigur a fost un politician care, formal, a aparținut vremurilor. În același timp, a deținut arta marilor politicieni” (pag. 78). Arheologul Gheorghe Lazarovici îl vedea pe Trandafir Cocârlă deopotrivă ca „om de omenie și om de cultură. Era un om pentru care cultura și istoria locală contau. Or, un politician care cunoaște istoria locurilor, istoria pământului său, a unei comune, nu face altceva decât să se lege sufletește de oamenii locului unde trăiește și unde guvernează. Pentru că asta trebuie să facă politicienii” (pag. 79).

Format în spiritul omeniei satului bănățean, Trandafir Cocârlă s-a dovedit și un susținător al tradițiilor. Succesul lui este dat de faptul că a știut să îmbine armonic pregătirea și competența profesională de excepție, cu spiritul de omenie moștenit din tradiția strămoșească a satului bănățean. Despre aceasta grăiesc însă mai bine toți interlocutorii chestionați. Bunăoară, distinsul lui profesor de la Politehnică, Aurel Nanu, îl caracterizează pe Trandafir Cocârlă ca fiind „Conștiincios. Disciplinat. Cu educația sănătoasă a românului” (pag. 18). Și mai departe, profesorul Aurel Nanu își amintește că „fiind cu familia la Văliug, erau acolo un munte de oameni. Toți îl voiau. Și el cu toți a stat de vorbă. Nu era cu nasul pe sus. A fost un om fantastic. Mie de asta mi-a plăcut. N-am mai avut încă un student la care să țin atât de mult” (pag.19). Iar de aici, concluzia profesorului: „Sigur, el a avut funcții de conducere în cadrul partidului, dar nu asta l-a făcut pe el om. Pe el l-a făcut capul lui și sufletul lui, omul ăsta cred că numai bine a știut să facă. Cred că a avut numai prieteni” (pag. 20).

În același fel își amintește de Trandafir Cocârlă și un coleg al său, și anume inginerul-șef de la Uzina Oțelu Roșu, Otto Takacs: „Bun coleg, prieten credincios. A avut marele merit de a nu-și altera caracterul și omenia, cu toate că onorurile și funcțiile n-au întârziat să-l răsplătească. Nu a uitat niciodată de rădăcinile sale, moștenind spiritul de generozitate specific altruismului creștin, ceea ce a făcut din el un prieten credincios pentru contemporani, ajutându-i cu fapta atunci când avea posibilitatea, sau măcar cu o vorbă bună, dacă necazurile celor din jur îi depășeau puterile” (pag. 26).

Unul dintre colaboratorii cei mai apropiați ai lui Trandafir Cocârlă, Ion Geană, vicepreședintele Consiliului Popular Județean, mărturisește despre el: „Cocârlă era un tip foarte constructiv, receptiv la orice idee… Niciodată nu spunea nu. Să vedem. Să studiem. Să experimentăm. Avea experiență, pregătire de excepție, era doctor inginer, universitar, avea și relații, era bine cunoscut. Dar, dincolo de toate acestea, marea lui calitate era felul lui de-a fi. Modul lui de a trata cu oamenii, de-a aborda problemele. Puterea de a asculta. Știa să se facă apreciat. Știa să se facă simpatizat… El a avut această mare calitate. De aceea lumea îi păstrează o amintire deosebită, pentru că a știut să se facă simpatizat… El a știut să se facă plăcut și asta l-a ajutat mult… ” (pag. 34). În același fel se pronunță și Petru Codilă, șeful Secției de învățământ din anii 1970: „A știut să se poarte, să lucreze cu oamenii. Eu niciodată nu am făcut ceva fiindcă mi-a fost frică de Cocârlă. Am făcut pentru că mi-a fost rușine de Cocârlă. În preajma lui nu-ți era teamă. Era tolerant. Repet: un om care judeca cu înțelepciune. Trebuia să faci un lucru din respect pentru el, și nu de teamă” (pag. 65).

Astfel, „Trandafir Cocârlă a fost perceput de cei din jur ca un om de omenie, intelectual, universitar, un tehnocrat, și abia apoi politician” (pag. 7).

Condus după același spirit al omeniei românești, Trandafir Cocârlă s-a manifestat întotdeauna favorabil Bisericii străbune. Bunăoară, la mulțumirile ce i le adresează unui prieten pe care l-a ajutat să studieze la Viena istoria Graniței Bănățene, el răspunde: „N-am făcut pentru tine, Liviule (Groza – n.a.). Am făcut pentru istoria Caransebeșului și pentru Biserica noastră Ortodoxă” (pag. 80). Menționăm că în acele timpuri, astfel de afirmații erau de-a dreptul riscante pentru un om politic de talia lui Trandafir Cocârlă.

În acest context se înscrie și construirea bisericii din Turnu Ruieni, într-o vreme când acestea erau dărâmate… Spirit diplomatic și totdeauna binevoitor, Trandafir Cocârlă i-a sfătuit pe consătenii lui „să ridice zidurile pe lângă zidurile vechii biserici, să spună că au vrut să repare vechiul lăcaș și, când au scos fereastra sau ușa, zidurile au căzut. Ei au făcut, iar tovarășul prim-secretar le-a ținut spatele” (pag. 22). Sătenii spun că, mai mult decât atât, i-a și ajutat cu câteva vagoane de cărămidă, în sensul că trenul cu cărămidă având destinația Orșova, la ordinul lui, a fost oprit în Gara Caransebeș, și de acolo, cu căruțele, cărămizile au fost direcționate spre zidurile noului locaș de cult din Turnu Ruieni. Cum era de așteptat în acele vremuri, a avut reclamații „acolo sus”, dar Dumnezeu l-a ferit de rău…

Și încă o situație similară, relatată de data aceasta de șeful Secției de învățământ din anii 1970: „Iată, la un moment dat au fost mari discuții pentru că în curtea Seminarului Teologic din Caransebeș s-a construit o biserică. Nu numai că nu a luat o poziție oficială, dar a pregătit apărarea: «E atelier-școală. Dacă liceele industriale au atelierul lor, de ce n-ar avea și seminarul?»” (pag. 65).

Pe lângă acestea, Trandafir Cocârlă, în calitatea de ministru, a salvat și biserica romano-catolică din Caransebeș, în sensul că s-a renunțat, prin aportul său, la ridicarea blocurilor, care să-i umbrească prezența în centrul orașului” (pag. 38).

De asemenea, cu același spirit diplomatic, în calitate de ministru, a condus, în 1985, acțiunea de translatare a bisericii cu hramul „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril” din Reșița (pag. 36-38).

La toate acestea se cuvine să adăugăm că și-a adus contribuția și la construirea noii școli din satul natal, ce-i poartă numele.

În calitate de ambasador la Viena, „cu diaspora românească se întâlnea, de regulă, la Ambasada României. La recepții. La slujbele de la Biserica Ortodoxă Română. La Crăciun. La Paști. De Ziua Eroilor. Ambasadorul și consulul, împreună cu soțiile, participau la Liturghie. Când a venit I.P.S. Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului, la Viena, l-a primit la Ambasadă. După aceea, i-a facilitat o întâlnire cu emigrația de la Viena, la Biserica Ortodoxă Română. În subsolul bisericii se afla Centrul Cultural Românesc. A venit și Preafericitul Părinte Patriarh, însoțit de Corul Patriarhiei. Tot așa i-a primit. La Ambasadă. La Biserică. A fost la concertele corului. Și era înainte de Revoluție” (pag. 98).

În sfârșit, în interviul cu Doamna Ana Cocârlă, soția lui Trandafir Cocârlă, la întrebarea „Ce avea mai sfânt?”, răspundea: „Sfântă pentru el era mama lui. MAMA lui! O considera într-adevăr o icoană. O sfântă, pentru că a rămas de foarte tânără singură și niciodată nu s-a gândit să-și refacă viața. S-a luptat singură cu greutățile… Și, revenind la morală, nimeni în sat n-a avut a-i face vreun reproș vreodată. Pe mama lui o vedea o sfântă. Avea această icoană”. La întrebarea „Ce mai avea sfânt?”, doamna Cocârlă răspunde: „Cinstea, corectitudinea, morala. El s-a străduit toată viața lui să fie un om corect, cinstit. Și asta aprecia foarte mult la oameni. Era un tip sentimental și aprecia sensibilitatea… Munca pentru el era sfântă și făcută așa cum trebuie. Cu toată ființa și cu toată capacitatea… Aprecia patriotismul oamenilor. Patriotismul, naționalismul… Patriotismul nu a fost o noțiune abstractă pentru noi, însemna Turnu Ruieni, însemna satul meu. Și toate acestea înglobate în țara sa. Obiceiurile, tradițiile din satul lui erau sfinte… Paștele, Crăciunul, Ruga… Atunci, întotdeauna eram prezenți la masă. Cu familia. Cu rudele. Cu satul lui. Toate acestea la un loc erau sfinte pentru el. A fost un mare bănățean. A fost un mare gugulan. A fost un mare iubitor al acestor ținuturi. Al Banatului de Munte și al oamenilor din Banat. La el, orice bănățean, orice gugulan era bine venit. Îi primea, îi omenea, îi ajuta. Fie că eram la Reșița, fie că eram la București, fie că eram la Viena, nu conta locul… Și ca structură, soțul meu a fost un bănățean. O persoană ambițioasă, mândră și demnă. «Mi-s bănățan!». «Mi-s fruncea!»” (pag. 101-102).

În același timp, „a fost perceput, tratat, asimilat ca un veritabil lider, pentru că a fost de-al locului, de-al nostru… „Trandafir Cocârlă a rămas cu ceea ce a făcut pentru semenii săi. Cât bine le-a adus. Lor și comunității. Banatului său drag. Se pare că acesta a fost și marele secret al popularității sale” (pag. 6).

Și fiindcă, într-adevăr, a fost „de-al nostru”, cei din Turnu Ruieni nu l-au uitat, dar pentru ca să nu-l uite nici posteritatea, i-au eternizat imaginea sub forma bustului aflat în parcul din fața bisericii, precum și numele pe o placă de marmură, fixată pe casa în care s-a născut, a crescut și s-a format ca om de omenie, ca om între oameni, ca om pentru oameni…

În același timp, Parohia Bisericii Ortodoxe Române din Turnu Ruieni îi cinstește numele cu multă recunoștință, adeverind cuvintele Sfintei Scripturi care ne învață că „Un nume bun este mai de preț decât bogăția, cinstea este mai prețioasă decât argintul și aurul” (Pilde 22:1), iar „amintirea (pomenirea) celui drept este spre binecuvântare” (Pilde 10:7).

Preot Petru Cristian CIRIC

Turnu Ruieni

Traducere