Get Adobe Flash player

Granița Bănățeană și Biserica românească

Vizualizari: 85

Sărbătoarea Centenarului Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918 ne-a oferit posibilitatea de a înțelege mai bine istoria poporului român, în care conștiința identității și unității sale s-a plămădit ca o constantă bine determinată, pentru a cărei înfăptuire au luptat și s-au jertfit cei mai vrednici fii ai săi. Indiferent în ce domeniu au activat și indiferent ce funcții au îndeplinit, românii bănățeni au avut conștiința datoriei, îngemănată armonic cu idealul unității naționale. Așa este și cazul Graniței Bănățene, statornicită timp de un secol pe aceste meleaguri, în slujba Imperiului habsburgic. Se arată, în acest sens, că „timp de un secol, Granița Bănățeană a purtat emblematic faima militară, conferind oamenilor săi conștiința unei anume distincții, conștiința că reprezintă o categorie socială aparte. Sentimentul acesta a fost cu abilitate cultivat și exploatat de vremelnica împărăție habsburgică, dar, dincolo de aspectele fastuoase ale vieții militare, care, firește, s-au impus zgomotos în atenția lumii din afară, la o mai atentă cercetare aflăm că adevăratul filon robust și peren, din care s-a alimentat viața oamenilor acestor locuri, a fost viața românească sădită în conștiința grănicerilor bănățeni”1, căci ,,originea comună a limbii și a tradițiilor românești, înainte de a o recunoaște umaniștii români, italieni, germani, polonezi, o știa poporul român și de la el au învățat-o cărturarii străini și nu invers”. Conștiința de neam a fost o realitate vie, neîntreruptă, chiar dacă manifestarea ei nu e surprinsă în scris decât rareori. Românii, zice cronicarul, unde s-ar afla, ,,dintr-o fântână au izvorât și cură”.2

Aici, în Granița Bănățeană, așezările se păstrează în milenara lor vatră, călcată, strivită de nenumărate ori, dar renăscută, refăcută de tot atâtea ori. Aici a trăit o populație liberă, cu organizațiile ei, cu cnezii și voievozii ei, cu tradițiile ei, cu acel Jus Valachium3 afirmat și confirmat de regi și de împărați. Aici a trăit o populație liberă, între două împărății cu hotare nestatornice. Ținut curat românesc, în care infiltrațiile străine nu i-au alterat caracterul etnic, și nici prozelitismul religios nu i-a schimbat configurația, Confiniul Nr. 13 sau Granița militară a fost fâșia de pământ bănățean cu populație militarizată pe baze feudale, o armată ieftină și disciplinată pentru paza internă și pentru paza hotarului împotriva invaziilor otomane.

Dar, pentru a înțelege mai bine modul în care a fost cultivat în decursul istoriei idealul identității și unității naționale, se cuvine să precizăm că acesta s-a format dinamic și creator în duhul credinței promovate de Biserica Ortodoxă, unde românii s-au putut regăsi ca frați, încât, pe bună dreptate, poetul nostru național, Mihai Eminescu, spunea că ,,Biserica Ortodoxă este mama poporului român”. Numai în acest context și-au putut manifesta simțământul românesc ca pe o datorie de conștiință militarii ce au aparținut de Granița Bănățeană. Îngemănarea duhului credinței ortodoxe cu sentimentul național promovat de Biserica românească s-a concretizat în viața socială a Graniței Bănățene deopotrivă sub aspect cultural, bisericesc și politic.

Este cunoscut faptul că, aproape fără excepție, românii din Graniță au fost membri în corporațiile bisericești, parohiale, eparhiale sau mitropolitane, pentru că Sinoadele bisericești erau apreciate ca mici parlamente românești. Regăsiți într-un organism național, românii grăniceri își sporeau încrederea în izbânda finală. Toți și-au manifestat sentimentele românești cu toate riscurile, iar atitudinea fermă și protectoare a Bisericii a constituit chezășia năzuințelor lor. În acest context, unul dintre generalii Graniței Bănățene, Alexandru Lupu, la Viena fiind, a sfătuit generațiile tinere spunând: ,,Să țineți morțiș la credința strămoșească, căci ea ne-a făcut ceea ce suntem: popor civilizat, cu speranța într-un viitor tot mai bun și mai consolidat”.4

Același îndemn rămâne actual și pentru românii din epoca postmodernă, a societății de consum, știut fiind că, dacă un popor își uită trecutul, nu va avea niciun viitor…

Preot Petru-Cristian CIRIC,

Parohia Turnu Ruieni

Prot. Dr. Marcu Bănescu, Granița Bănățeană și Unirea din 1918, în rev. Mitropolia Banatului, nr. 10-12/1978, pag. 587;

2 Ștefan Pascu, Ideea, tendințele și lupta pentru unitate a poporului român, în vol. Desăvârșirea unificării statului național român, București, 1968, pag. 5;

3 Jus Valachicum este sintagma prin care este desemnat vechiul Drept românesc care a fost în vigoare în Țările Române până la mijlocul secolului XIX. A apărut cu mult înainte de cristalizarea puterii de stat şi s-a perpetuat prin formele de organizare socială şi judecătorească ale românilor, pornind de la „obiceiul bun şi bătrân” şi al „legilor bune şi drepte” aplicate „din bătrâni”, trecând prin juzi, cnezi, voievozi şi până la domni;

4 Trințiu Măran și Liviu Groza, Documente vieneze referitoare la Banatul Grăniceresc, Lugoj, 2005, pag. 68.

1

2

3

4

Traducere