Get Adobe Flash player

Glonţul de hârtie

Adrian CRÂNGANU

În toată viaţa mea, nu-mi amintesc să fi sărit vreodată primul la bătaie şi nici să dau cu ură, sau măcar cu sete, în cineva. Poate o dată sau de două ori să se fi întâmplat să mă încaier, dar şi atunci am făcut-o doar când n-am mai avut încotro. Pentru că urăsc violenţa, într-atât de tare încât, mai în glumă, mai în serios, aş putea să spun că este singurul lucru din lume pe care l-aş strânge cu plăcere de gât cu mâinile mele. Cred eu că fiecare om are dreptul la cuvinte în primul rând, şi abia apoi să fie luat la palme, dacă e cazul. Chiar şi premierul Emil Boc. Orice ar fi făcut, nu merita să fie luat la ţintă, nici măcar cu bulgări. Fiindcă, chiar dacă o ducem prost, lucrurile n-au ajuns chiar atât de departe încât să justifice glonţul de zăpadă la care l-au condamnat sindicaliştii.

Ca să-i înţeleg, am încercat să mă pun în locul lor. N-a fost deloc greu, a fost suficient să dau timpul cu câţiva ani înapoi şi nici măcar n-a fost nevoie să-mi forţez prea tare memoria. Şi mi-am amintit cum, ca redactor la un alt ziar pe atunci, i-am văzut, de la câţiva metri doar, pe siderurgiştii reşiţeni aruncând cu şuruburi, piuliţe şi pietre în scutierii puşi să păzească Prefectura. Numai că atunci datele problemei erau altele. Oamenii aceia nu-şi mai luaseră salariile de câteva luni şi, pur şi simplu, nu mai aveau ce pune copiilor în farfurie. Erau plini de rate, iar băncile nu au suflet. Pe undeva, atunci, i-am înţeles şi am fost alături de ei. Pe undeva…

Apoi a venit rândul meu să mor aproape de foame. Fostul ziar la care am lucrat a fost vândut unui foarte cunoscut om de afaceri, n-am să-i dau numele, şi asta nu de frică, ci de scârbă pentru felul în care s-a purtat cu noi, iar acel miliardar de carton ne-a spus să avem puţină răbdare, că va achita toate datoriile, până la ultimul leu, dar în primul rând salariile restante, după care, în două săptămâni, vom ieşi din nou cu ziarul pe piaţă. Asta am auzit în fiecare zi, vreme de două luni. Ţineam legătura la telefon şi mereu găsea câte un pretext ca să nu vină în oraş. Mi-a fost patron timp de patru luni şi niciodată nu ne-am întâlnit faţă în faţă. Iar în tot acest timp, mâna lui dreaptă ne aduna în redacţie şi ne ducea cu zăhărelul. La un moment dat, i-am explicat că eu, redactorul-şef, m-am transformat în lider de sindicat. Nu ne mai primiserăm salariile de mai bine de trei luni şi eram cu toţii la capătul răbdării. Asta l-a enervat la culme, aşa că i-a dat ordin mâinii sale drepte să scrie deciziile de trimitere în şomaj. Ale tuturor, mai puţin a mea. Eu a trebuit să-mi dau demisia.

Ce nu ştiau ei, nici patronul, nici sluga lui‚ era că eu deja mi-o scrisesem. La ultima întâlnire din redacţie, unul dintre colegi i-a spus administratorului, tremurând de furie, dar abţinându-se numai Dumnezeu ştie cum, că, pentru a avea ce să-i dea copilului de mâncare, cu o zi înainte nevastă-sa se dusese să doneze sânge. Cu o nesimţire fără margini, împrumutată pesemne de la stăpânul lui, lacheul i-a spus că pe el nu-l priveşte şi fiecare se descurcă cum poate. Atunci mi-a venit să-l pleznesc. N-a făcut-o, totuşi. În loc de asta, mi-am scris demisia. L-am omorât în felul meu. Cu un glonţ de hârtie.

Traducere