Get Adobe Flash player

Funcţia educativă a familiei

Atunci când nu toţi copiii aveau acces la şcoală, familia o suplinea, şi în felul acesta erau pregătite noile generaţii pentru viaţă. În familie, copiii dobândeau primele cunoştinţe despre lume şi viaţă şi tot aici li se forma cultul pentru muncă. Faptele de vitejie ale înaintaşilor, apărători ai pământului ţării de atâtea ori ameninţat, povestite de părinţi, le-au format sentimentele patriotice, pregătind viitorii ostaşi de la Războieni, Podul Înalt, Plevna, Călugăreni, Mărăşeşti etc. Tot în familie, copilul a învăţat să deteste inechităţile sociale, să lupte pentru înlăturarea lor.

Formele educative folosite au fost variate. Discuţia dintre tată şi fiu şi dintre mamă şi fiică, baladele recitate în amurg şi doinele psalmodiate în timpul muncii, şezătorile care întruneau la un loc pe toţi membrii familiei, erau prilejuri de bilanţ a activităţii fiecăruia, de laudă a acelora ce dovediseră mai multă sârguinţă, sau de dojană a celor ce greşiseră; şi mai presus de toate exemplul bun, frumos, pe care părinţii şi cei mai vârstnici îl ofereau copiilor sau celor mai tineri.

În familie, copiii au învăţat să cunoască lumea, să preţuiască valorile morale, să-i respecte pe cei mai în vârstă, ca şi pe cei cu mai multă experienţă, mai harnici, mai virtuoşi, să socotească, să dezlege slovele.

Chiar şi atunci când şcolile din tinda Bisericii sau din casa vreunui dascăl sau cântăreţ de strană au început să se înmulţească, familia a continuat să-şi exercite rolul său educativ.

Când s-a generalizat învăţământul elementar, familia a rămas mai departe un factor de educaţie, colaborând în acest scop îndeaproape cu şcoala, sprijinind activitatea învăţătorului. La început, prin tradiţia transmisă prin viu grai din tată în fiu, apoi prin reglementările legiferate, aşa cum le găsim formulate, de pildă, în „Îndreptarul legii” (Matei Basarab), „Carte românească de învăţătură” (Vasile Lupu), „Legiuirea Caragea” (1818), „Codul Calimah” (1817) şi mai apoi, după crearea Statului Naţional Român, în „Codul civil” (1865), părinţii au avut responsabilitatea întreţinerii şi educaţiei copiilor, iar copiii erau datori cu ascultare şi respect.

În cazurile în care familia se destrăma prin decesul unuia dintre soţi sau prin desfacerea ei legală, acordată cu destulă greutate, soţul în viaţă sau cel recăsătorit continua să aibă îndatoriri în ceea ce priveşte întreţinerea şi să exercite funcţia sa educativă.

Pentru delictele comise de copii, părinţii erau răspunzători material – de obicei până la 14-15 ani –, şi moral – până când aceştia deveneau majori.

În cele mai importante legi şi documente vechi, găsim preocuparea legiuitorului pentru a face din familie un mediu educogen.

Ilustrăm mai jos, prin câteva citate, grija societăţii româneşti mai vechi pentru asigurarea condiţiilor necesare îndeplinirii funcţiei educative a familiei, concretizată în câteva din legile cele mai importante.

De menţionat că mult timp, până aproape de secolul al XVII-lea, toate problemele de drept se rezolvau după „obiceiul ţării”, sau „obiceiul pământului”, deoarece „legea scrisă” autohtonă nu exista; existau anumite norme cuprinse în manuscrise redactate în limba slavonă sau latină, care conţineau mai multe stipulări de drept canonic. Menţionăm câteva din cele care au fost folosite şi la noi: SYNTAGMA LUI MATEI VLASTARES (sec. XII), PRAVILA LUI LUCACI SCHOLASTICUL (1581), PRAVILA DE LA BISTRIŢA MOLDOVENEASCĂ (1618), TRIPARTITUL (în Transilvania feudală).

Căsătoria este legătura dintre bărbat şi femeie şi comunitatea întregei vieţi, împărtăşirea dreptului dumnezeiesc ce se încheia fie prin binecuvântare, fie prin cununie, fie prin contract…

Căsătoria nu se va încheia decât dacă consimt atât cei ce se unesc, cât şi cei ce-i au în putere.

Nu convieţuirea bărbatului cu femeia face căsătoria, ci vrerea lor de a încheia căsătoria” (Matei Vlastares, „Syntagma” – manuscris din secolul al XIV-lea).

Cene nu va griji de feciorii lui să-i certe, pre ceia ce i-au născut şi frica lui Dumnezeu nu-i va învăţa pre dânşii, ca să umble prie calea cea adevărată creştinească, ci se vor lăsa şi se vor înstrăina întru toate căile, cele toarse în curvie, şi în furtişag, şi în răpire, şi în jucări, şi în plesnete şi întru toate nedireptăţile, anatema nişte părinţi ce nu-ş ceartă nice-ş învaţă feciorii lor frica lui Dumnezeu, ca înfricoşat judeţ vor să ia şi focul cel netrecut vor să moştenească, de-npreună cu feciorii lor, pre ceia ce-i născură şi rău pre dânşii crescură.

Cine-ş va învăţa feciorii lui cei trupeni după dragostea lor, cuvente spurcate, şi-i va învăţa să bârfească şi nesce cuvente ca acestea vor lua de la dânşii, iară nu-i vor învăţa pre inşii ce e de la tinereţe să facă cinste părinţilor şi frate-său celui mare, şi surori-sa, nesce părinţi ca aceia să fie anatema.

Iară părinţii ceia ce nu-ş vor iubi feciorii lor într-un chip şi să-i certe, ce pe unul va iubi, iară pre altul va urî, sau strânsoarea lor nu-şi o vor împărţi feciorilor într-un chip, anatema părinţi ca aceia” (Matei Basarab, „Pravila de la Govora” – 1640).

Nu va putea feciorul nice nepotul până la a opta stepenă, ca să ceară giudeţ, ca să certe pre tată-său sau pre moşu-său şi alte obraze ca acestea, pentru ce l-au suduit sau l-au bătut, de vreme ce giudeţul crede cum tatăl şi moşul şi alţi ca aceştia i-au suduit şi i-au bătut spre învăţătură, iară nu spre răutate” („Carte romănească de învăţătură” – 1646).

În ceea ce priveşte religiozitatea, mamele de odinioară, chiar dacă erau simple ţărănci, ştiau să ia mânuţa copilului abia ridicat copăcel şi să-i facă semnul crucii, iar mai târziu să-l înveţe cuvioasa euritimie şi gimnastică a închinării, ştiau să aprindă în ochii lor irizări de vis şi lumină pentru feeria altei lumi şi să picure în candoarea copilului mari seriozităţi şi gânduri prea-curate.

Procesul de formare a conştiinţei morale se desfăşura în jurul celor două categorii ale moralei: binele şi răul. În jurul celor două categorii se va polariza întregul proces de formare a conştiinţei morale, adică de însuşire a valorilor pozitive (binele) şi de respingere a celor negative (răul).

Bazele cunoaşterii valorilor morale, ale înţelegerii frumuseţii lor, ale traducerii lor în fapte de conduită cotidiană se realiza în familie. Dacă aceasta era conştientă de rolul său social, punea desigur în prim-plan educarea morală a copiilor, exersându-le cu consecvenţă formarea conduitei morale. De calitatea educaţiei în familie depinde întregul eşafodaj al educaţiei morale realizat de către ceilalţi factori.

Şcoala continuă procesul educaţiei început în familie. Dacă în familie educaţia morală este predominant intuitivă, şcoala va trece la desfăşurarea educaţiei în mod sistematic, ca orice proces de învăţare, pe baza unor ore şi lecţii de educaţie.

Biserica este, de asemenea, o instituţie cu profil moral prin excelenţă şi coparticipantă de drept şi de fapt la educaţia etică. Morala creştină propovăduită prin slujitorii săi va trebui să constituie cheia de boltă a întregului sistem de educaţie, fiindcă valorile creştine au constituit, de-a lungul veacurilor, catalizatorul progresului moral al omenirii. Copilului i se deschid mai uşor canaturile ferecate, care obişnuit ne despart de perspectivele celuilalt tărâm, sufletul său e mai accesibil dialecticii de sublimare şi mântuire pe care o reprezintă religia.

Educaţia a fost mereu privită ca o putere pusă în slujba realizării scopurilor precise. Cu această precizare am putea spune că am ajuns la ceea ce se poate numi necesitatea imperioasă a acestei educaţii de autentică spiritualitate pentru copil, pentru omul în devenire.

Familia de astăzi, continuând tradiţia bună, rămâne mai departe o puternică instituţie de educaţie. Părinţii care îşi abandonează această sarcină sunt răspunzători nu numai în faţa legii, ci şi a opiniei publice. Societatea şi Statul, care au sarcina de a crea climatul favorabil pentru îndeplinirea funcţiei educative, au şi obligaţia de a-i face răspunzători pe toţi acei factori care neglijează acest rol, această mare datorie a familiei.

Pr. Doinel-Puiu MĂRGINEANU

Traducere