Gustul înfrângerii



Nu ştiu de unde până unde, însă încă de când eram copil am visat să trăiesc din scris, nu din cealaltă pasiune a mea, sportul. Mă vedeam, peste ani, mai degrabă scriitor sau ziarist, decât fotbalist sau antrenor. Mi-au plăcut, însă, deopotrivă, amândouă, şi ţin minte că, atunci când nu eram cu nasul în vreo carte, sigur fugeam după vreo minge sau alergat din spate, pe pista de atletism, de moşul Mayer, care ţinea pasul cu noi şi, când ne ajungea din urmă, ne altoia cu o jumătate de suliţă peste funduri. Tatălui meu nu-i plăcea nici una, nici alta, şi mă pedepsea mereu. Mă vedea, probabil, ca pe un taur ce trebuia îmblânzit, în mintea lui, cu cele mai umilitoare pedepse. Problema era că eu, la fel ca un taur, vedeam mereu roşu în faţa ochilor, la fiecare dintre ele. Iar prin sport, cred că mă descărcam, în felul meu. Şi mă încărcam, cumva, prin citit.
Cu timpul, am simţit tot mai puţin nevoia să alerg. De citit, însă, am citit întotdeauna când am avut cinci minute libere, uneori chiar şi între două articole pe care, mai târziu, ca ziarist, trebuia să le scriu. De boala asta nu m-am lecuit niciodată, dar trebuie să recunosc că nici măcar n-am încercat. Cu sportul, însă, e altă poveste, l-am tras demult pe linie moartă, iar azi, dacă urc două etaje pe scări, deja scot limba de-un cot, aşa că prefer doar să mă uit la el. Uneori mai şi comentez când nu-mi convine câte ceva, cu pretenţiile unui om care crede că ştie ce vorbeşte, mai ales că ani buni am scris cronici sportive şi-am stat între băieţii ăia pe care toată lumea îi înjura din tribune. Şi, de cele mai multe ori, le-am ţinut partea. Fiindcă mirosul de transpiraţie nu seamănă deloc cu cel de seminţe de dovleac sau de floarea-soarelui.
De data asta, însă, lucrurile stau altfel. Am studiat, atât cât am putut, în puţinele momente în care-mi permit şi eu să mai reflectez, şi românii, şi românismul, ca să înţeleg ce Dumnezeu se întâmplă uneori cu noi, mai ales atunci când ne adunăm mai mulţi într-o tribună sau chiar şi singuri, în faţa televizorului, şi ne uităm la cineva despre care presa ne-a băgat în cap că sunt simboluri naţionale. În momentul ăla, ni se pune parcă un văl pe ochi, prin vene ne clocoteşte patriotismul, iar eu mă văd nevoit să fiu avocatul diavolului.
Şi, ca să-mi încep cumva pledoaria, aş spune că ştiu foarte bine ce înseamnă înfrângerile. Le-am simţit pe pielea mea, multe în sport, şi mai multe, poate, în viaţa de zi cu zi. Am avut însă cu cine să le-mpart, şi mi-a fost mai uşor. Şi mai ştiu la fel de bine şi că istoria îi ţine minte doar pe învingători, niciodată pe cei învinşi, cu toate că şi ei au rolul lor, chiar dacă există victorii fără glorie şi bătălii pierdute pe care le păstrăm cu sfinţenie în suflete. Numai că asta se pare că n-am înţeles noi niciodată. Când pierdea Simona Halep vreun meci, tot Universul era de vină, numai ea nu. Ea era Simona noastră. Nu şi a mea, fiindcă eu am tot spus că, în ultima vreme, adversarele ei se băteau pur şi simplu singure. Asta după ce, câţiva ani, am dat şi eu cu racheta-n minge şi-am înjurat fileul.
Acum a venit şi rândul handbalistelor, care, ca şi noi, ca popor, nu ştiu să piardă. Adică ştiu pe teren, dar nu dincolo de el. M-am uitat cu mare atenţie la ce-au făcut în timpul jocului – au tunat, au fulgerat, s-au purtat ca nişte gaiţe, iar presa, ca o ţaţă, şi-a pus poalele-n cap. De puţine ori, ba chiar cred că niciodată n-am văzut un spectacol mai trist al neputinţei transformate în ură.
În decembrie, la Bruxelles se joacă finala acceptării sau nu a României în Schengen. Iar până acum noi am arătat că nu ştim să pierdem. Şi atunci, abia, înfrângerea are gust de înfrângere.
Adrian CRÂNGANU

Lasă un comentariu