Stăteam într-o seară, nu demult, în fotoliul meu preferat, larg şi comod, din piele de culoarea castanei, moale şi fină, ca o catifea de cea mai bună calitate, aşa cum şi cel mai sărac român îşi permite în ultima vreme, puţin obosit, dar cu mânecile încă suflecate după ce am trudit toată ziua pe ogorul jurnalisticii, pe care am semănat cuvinte din care vor încolţi propoziţii care se vor coace şi vor deveni, ca nişte holde bogate, articole pline de profunzime. Ca de fiecare dată, mi-a fost greu să mă hotărăsc ce canal să aleg la televizor, fiindcă pe toate sunt numai emisiuni una şi-una şi filme care au câştigat de la Globul de Aur în sus. Până la urmă am ascultat vreo jumătate de oră un concert de Albinoni şi altul de Bach, reluare, am văzut mai târziu în colţul din dreapta-sus, la cererea telespectatorilor, pe urmă m-am uitat puţin la o discuţie fină între Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu, şi mi-am zis că nimic nu poate fi mai potrivit să-mi închei ziua decât câteva pasaje din Cormac McCarthy sau Jeffrey Eugenides, scriitori pe care orice român îi ţine pe noptieră. Eu l-am ales pe al doilea, fiindcă tot ajunsesem cu o zi înainte la pagina 133 din „Middlesex”, şi m-am oprit la 147.
De-acolo mi-a şi venit, de fapt, ideea să scriu articolul ăsta. Fiindcă, din câte am putut să-mi dau eu seama din ceea ce am citit, în carte e vorba de viaţa unui om bolnav, pur şi simplu, de nefericire. Curiozitatea mă-mpinge mai departe, citesc cu sete pentru că vreau să ştiu cum e, aşa cum mă uit cu gura căscată la filmele cu gangsteri. Fac asta pentru că vreau să-mi închipui – deşi doar cu mare greutate şi doar foarte rar reuşesc – o Românie tristă şi plină de mafioţi la tot pasul, o ţară care ştiu bine că nu există decât cinci minute, şi alea în imaginaţia mea zgândărită de bibliotecă şi televizor.
În realitate, cea de zi cu zi şi oră de oră, trăiesc în ţara cea mai binecuvântată de Dumnezeu din tot Universul. Nici nu cred că trebuie să spun mai mult despre ea decât că pe Olt curge lapte şi pe Mureş miere, că Dunărea îşi poartă nectarul spre Marea de ambrozie, iar Carpaţii-şi împrumută măreţia de la felul nostru de-a fi. Pentru că, în crama Europei, suntem, de departe, vinul cel mai de soi. Şi suntem şi un neam mare, şi la propriu, şi la figurat. Demnitatea, cinstea şi modestia ne sunt surori, iar curajul – frate bun. În plus, minte la noi, cât cuprinde. Mai toţi vecinii şi vecinele mele au plecat demult pe dincolo. Nu ca să se-mbogăţească, departe de ei gândul ăsta, ci din omenie. Când Europa-şi scoate pălăria-n faţa ta, simţi parcă pornirea nobilă s-o răsplăteşti. Iar noi asta am şi făcut – i-am completat posturile în universităţi, în clinici şi-n consiliile de administraţie ale marilor concerne, cărând în bagajele noastre şi tone de cultură, civilizaţie şi bun-simţ. Dar mai ales o învăţăm să traducă cuvântul „dor”, sentimentul cel mai frumos, de care nimeni altcineva nu suferă pe suprafaţa Pământului în afară de români. Fiindcă, dacă n-ar fi firea lor atât de minunată, ei şi mâine s-ar întoarce acasă.
Adică aici. Aici, unde sunt cele mai drepte salarii din lume. Unde cei care trag mâţa de coadă, fiindcă mai sunt şi din aceştia, puţini, ce-i drept, dar totuşi sunt, unde ăia de mută două hârtii de colo-colo au o viaţă îndestulată, în vreme ce muncitorii de la privat au absolut tot ce le doreşte inima şi nu mai ştiu ce să facă cu banii. Aici, unde singurele gânduri ale pensionarilor nu se-ndreaptă decât spre viitorul nepoţilor, iar parlamentarii nu sunt altceva decât slugile, exact asta sunt, slugile omului de rând şi fac legi doar pentru Măria-Sa Poporul.
Aici, unde mă antrenez şi eu prin curtea şcolii pentru ziua când o intra-n vigoare Legea defăimării.
Adrian CRÂNGANU
