Get Adobe Flash player

Evoluţia administraţiei orăşeneşti din Caransebeş, între 1873-1919

Vizualizari: 554

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Banatul cunoaşte mari prefaceri de ordin administrativ, economic şi politic, cu repercusiuni importante asupra populaţiei româneşti, dintotdeauna majoritară în provincie. Curtea de la Viena, ca urmare firească a dificultăţilor de ordin economic cu care se confrunta, este obligată să facă o serie de concesii marii moşierimi maghiare. Prima dintre acestea a fost încorporarea, în 15/27 decembrie 1860, a Banatului la Ungaria, cu toată opoziţia fruntaşilor români care la 18-19 noiembrie – cunoscând intenţiile Curţii în urma repetatelor urzeli ale nobilimii maghiare – au cerut „punerea în poziţie de neatârnare faţă de Ungaria”.

Compromisul, cu consecinţele sale cele mai grave, s-a înregistrat în 1867, prin încheierea Pactului dualist, moment în care clasele dominante maghiare au primit importante drepturi economice şi politice, prin care au putut impune în mod nestingherit programul de asuprire socială şi naţională. Acceptând ca Francisc Iosif I să fie încoronat şi ca rege al Ungariei, influenţii oameni politici maghiari au pretins refacerea regatului maghiar în graniţele sale feudale. Odată acceptate aceste condiţii, la 27 mai/8 iunie 1867 Francisc Iosif I a fost încoronat; începea din acel moment o perioadă extrem de grea pentru toate naţionalităţile nemaghiare, dar în mod deosebit pentru români. Privitor la Banat, autorităţile din Budapesta nu erau mulţumite cu existenţa unor întinse teritorii, denumite confiniare (de graniţă), care se subordonau direct autorităţilor militare din Viena. În consecinţă, între anii 1867-1871 au exercitat presiuni din ce în ce mai mari asupra Curţii din Viena pentru desfiinţarea Regimentelor de graniţă nr. 13 şi 14 din Banatul istoric. La 8 iunie 1871, în baza unei Ordinaţiuni imperiale, s-a trecut la aplicarea reformelor de provincializare a zonelor confiniare, unde în mod treptat autorităţile regimentare au fost înlocuite cu comisiile de provincializare. După un an, la 9 iunie 1872, Francisc Iosif I difuzează un manifest către grănicerii de pe raza celor două regimente de graniţă amintite şi a celor din Batalionul de Titel, în care preciza că populaţia era pusă pe aceeaşi treaptă „cu cealaltă populaţiune din Regatul nostru Ungaria” începând cu 1 noiembrie 1872, când cele trei structuri militaro-administrative au fost desfiinţate.

La aceeaşi dată, Francisc Iosif I, în calitate de rege al Ungariei, a emis un Rescript în care principalele prevederi erau următoarele: Caransebeşul, Panciova şi Biserica Albă deveneau municipii, stând sub nemijlocita autoritate a guvernului maghiar; începând cu 1 noiembrie 1872, în oraşele menţionate mai sus se înfiinţau Tribunale regeşti, iar pe teritoriul fiecărei preturi câte o Judecătorie cercuală; în Caransebeş se va organiza o Casă orfanală; fosta Închisoare regimentară se transformă în Închisoarea judecătoriei din Caransebeş; în Caransebeş se va înfiinţa Direcţiunea bunurilor statului, care va administra şi obiectivele Erariului situate la Băile Herculane; foştii grăniceri, familiile lor şi comunioanele aveau drept de proprietate asupra pământurilor şi realităţilor înscrise în cărţile funciare; provincializarea Confiniului militar va fi încredinţată unui comisar cezaro-crăiesc, subordonat guvernului maghiar; la Caransebeş, Panciova şi Biserica Albă vor funcţiona Inspectorate şcolare; la Caransebeş va funcţiona un Oficiu de „construcţiune de stat”.

Aşadar, după o perioadă de 68 de ani (1804-1872), Caransebeşul, fostă reşedinţă a Regimentului de Graniţă Nr. 13 Româno-Bănăţean, este ridicat la rangul de municipiu şi pentru 8 ani va fi reşedinţa Comitatului Severin.

Între anii 1873-1877, municipiul Caransebeş s-a subordonat direct Ministerului de Interne din Budapesta, iar din acest ultim an – conform statutelor – s-a subordonat Vicecomitelui de comitat. În anul 1881, Comitatul Severin va fi desfiinţat şi se va contopi cu Comitatul Caraş, care avea reşedinţa la Lugoj, acest oraş păstrându-şi acest privilegiu până în anul 1949.

Procesul de demilitarizare şi de provincializare a fostului Confiniu militar bănăţean nu a fost unul facil, mai ales că lipseau forţele umane care să ocupe funcţiile publice atât la nivelul instituţiilor comitatense, cât şi la cele orăşeneşti. Încă din 3 octombrie 1872, Comandamentul general militar din Timişoara făcea cunoscut Regimentului de Graniţă din Caransebeş că s-au asigurat fondurile necesare oficialităţilor care urmau să administreze oraşul începând cu 1 noiembrie 1872, sume puse la dispoziţie de Erariu.

Un moment de referinţă în istoria Caransebeşului este ziua de 12 martie 1873, când, în prezenţa vicecolonelului Vincenţiu cavaler de Bazarabiciu, învestit Administrator de comite suprem pentru noul Comitat Severin, s-a desfăşurat prima Adunare generală a „Comitetului municipal din opidul liber reg(esc) Caransebeşiu”, la care au participat 42 de membri. Printre aceştia au fost episcopul Ioan Popasu, George Băiaş, Eftimie Biju, Constantin Ostoia, Ioan Brancovici, Alexandru Eperjessy, Constantin Burdia-Senior ş.a.

Adunarea generală l-a ales pe negustorul Ioan Brancovici primar al municipiului Caransebeş, faptul înscriindu-se ca un important pas spre crearea şi consolidarea administraţiei civile în oraş, după aproape un secol de administraţie militară.

În perioada martie – mai 1873, s-a desemnat personalul pentru conducerea treburilor oraşului, şi anume: senatorul I, senatorul II, protonotarul, căpitanul de poliţie, medicul orăşenesc, juristul, apoi au fost desemnaţi, dintre membrii reprezentanţei orăşeneşti, cei din comisiile economică şi juridică. În şedinţa din 14-17 mai 1873, Adunarea generală a dezbătut probleme importante, precum salarizarea primarului, organizarea şi arendarea târgului, răscumpărarea podului de fier, curăţenia oraşului, amplasarea spitalului, arendarea dreptului de vânat ş.a.

La 3 august 1873, au intrat în vigoare statutul şi regulamentul de organizare ale municipiului şi magistratului orăşenesc, statutul fiind modificat în anii 1887 şi 1889.

După 9 luni de administrare a oraşului, la 16 decembrie 1873, primarul Ioan Brancovici trece în revistă principalele realizări, şi anume: recensământul alegătorilor în vederea desfăşurării alegerilor dietale (parlamentare), arendarea accizelor de băutură şi măcelărit, arendarea taxelor de târg şi decernarea titlurilor de cetăţeni de onoare vicecolonelului Vincenţiu cavaler de Bazarabiciu şi baronului de Scudier.

Doar patru ani s-a bucurat Caransebeşul de statutul de municipiu, deoarece în iunie 1877 s-a trecut la reorganizarea întregii administraţii locale, conform Legii IV din martie acelaşi an, primind acum statutul de oraş cu magistrat regulat. S-a impus şi modificarea statutului oraşului, precum şi componenţa comisiilor care activau la nivelul reprezentanţei orăşeneşti.

Încă din momentul intrării Caransebeşului în era constituţională, limba oficială în interiorul administraţiei orăşeneşti a fost limba română, însă în iunie 1877 Adunarea generală extraordinară a întărit mai vechea hotărâre de utilizare a limbii române „ca limbă oficioasă şi protocolară la acest magistrat pre basa majorităţii absolute a românilor” (din oraş – n.n.), limba maghiară fiind utilizată doar în relaţiile cu instituţiile de stat şi cu cei care se adresau Primăriei în limba maghiară. Hotărârea luată la 22 iunie 1877 a fost reconfirmată la 6 noiembrie 1888 şi aplicată până la instaurarea administraţiei româneşti în Caransebeş, în iunie-iulie 1919. (Va urma)

Constantin BRĂTESCU

Traducere
Ultimele articole