Episodul doi


Ţin minte că despre felul în care îmi scriu editorialele s-au spus, de-a lungul timpului, trei lucruri: că, citindu-le, parcă ai vedea sub o lupă uriaşă toate întâmplările despre care vorbesc, că tot timpul parcă te aştepţi să mai urmeze ceva şi că, uneori, te lasă cu impresia că pe suflet mi-a mai rămas ceva ce ori n-am putut, ori n-am vrut să spun. Cred că, în general, cei care m-au analizat au avut dreptate. Aşa este. Iar dovada am s-o aduc chiar acum, când am să reiau articolul de săptămâna trecută de acolo de unde l-am lăsat.

Vorbeam în el despre lichelele din fotbal. O parte din ele, una mult prea mică faţă de câţi ar fi trebuit cu adevărat să înfunde puşcăriile, a ajuns până la urmă după gratii. Nu mai amintesc ce-am spus despre ele în editorialul trecut, ca să nu mai pierd vremea. Nici nu merită, şi oricum toată lumea le ştie isprăvile. În schimb, am să scriu despre ce n-am apucat să pomenesc în urmă cu o săptămână, când m-am lăsat dus de val, am vorbit despre altele şi dintr-odată m-am trezit că mi s-a terminat spaţiul, ba, mai mult, a trebuit să mai şi tai un paragraf întreg ca să încapă în pagină.

Ce voiam de fapt să spun… M-am uitat atent la ticăloşii îmbătrâniţi în rele care credeau că lor n-o să li se întâmple niciodată nimic şi la fanfaronada cu care au trecut de poarta închisorii. Nu cred c-au reuşit să păcălească pe cineva că ar avea coloană vertebrală, sau cel puţin nu pe mine. S-a dovedit că am dreptate când, după nicio săptămână, au început să se văicărească mai rău ca nişte babe şi să-şi descopere boli de care, dacă nu se tratau musai în străinătate, ai fi zis că-şi dau duhul a doua zi.

Oricât aş încerca – şi chiar am încercat –, n-am reuşit să înţeleg, în ruptul capului, cum un bărbat poate să decadă într-un asemenea hal cum s-a întâmplat cu guralivii, şmecherii, fiţoşii şi curvarii din lotul de la Poarta Albă. Eu de mic am fost învăţat că, atunci când greşesc, trebuie să plătesc pentru asta, mai devreme sau mai târziu. Şi cam aşa s-a şi întâmplat, sub o formă sau alta mereu mi-am plătit greşelile. N-a rămas, cred, niciuna neachitată.

Şi poate că n-aş fi fost atât de dezgustat de smiorcăiala lichelelor de după gratii dacă, tot atunci când nu eram decât un copil, n-aş fi trăit o întâmplare de care îmi aduc aminte de fiecare dată când ceva mă doare foarte tare. Aveam un unchi, fratele mamei, era unchiul meu preferat, fiindcă toată lumea din satul unde-mi petreceam vacanţele asculta de el. Avea ceea ce atunci nu ştiam cum se numeşte, dar azi am înţeles că de fapt avea personalitate, avea prestanţă, iar eu cu el voiam să semăn când aveam să fiu bărbat în toată firea. Fuma, pe atunci, Kent, şi avea atâţia bani încât îşi permitea să-mi dea în fiecare zi 5 lei după ce-i făceam masaj când se întorcea de la lucru. Era înalt şi solid, ca toţi bărbaţii din neamul mamei, şi eu muream de dragul lui. Iar acum cred că şi el ţinea, în felul lui, la mine. Spun asta fiindcă astăzi văd altfel lucrurile decât atunci. În realitate, unchiul meu a fost unul dintre cei mai duri oameni pe care i-am cunoscut vreodată şi, am aflat mai târziu, de fapt prea târziu, că eu fusesem singura lui slăbiciune.

După un timp, am auzit că fusese arestat şi condamnat la 12 ani de închisoare, dacă-mi amintesc bine. Tot atunci am înţeles şi de unde avea atâţia bani: din afacerile, la negru, cu piei de animale. Şi într-o clipă mi-au venit în minte coşurile de nuiele pline cu ceva scârbos, cu smocuri de blană, pe care le mai vedeam uneori dimineaţa prin curtea casei lui şi pe care el le ascundea grăbit în beci.

După patru ani am aflat că a murit în închisoarea de la Craiova. Se îmbolnăvise grav, dar n-a vrut să se opereze, iar când mătuşa şi verişoara mea s-au dus să-l vadă în ultimele zile, nu le-a primit pe patul de spital. Se vorbea, atunci, că a vrut ca ele, şi toată lumea, să şi-l amintească aşa cum era înainte de a pleca la puşcărie.

Peste alţi câţiva ani, verişoara mea mi-a spus că aflase de la doctor că unchiul meu avusese dureri îngrozitoare, dar, până în clipa când a murit, n-a scos un sunet.

Povestea asta îmi rămăsese pe suflet de data trecută. Şi mai am ceva acolo, de mai mult timp, despre ce ne fac ungurii. Un subiect cu veşnic „Va urma”…

Adrian CRÂNGANU