Get Adobe Flash player

Durerea de şale

Vizualizari: 474


Dacă mă uit la fotografia mea şi a lui, nu s-ar putea spune asta, şi totuşi eu sunt exact de-o vârstă cu Liviu Dragnea. Gândul mi-a trecut prin cap acum câteva minute, când, fiindcă am făcut o mişcare prea bruscă atunci când am dat să mă ridic de pe canapea, m-am apucat cu mâinile de şale şi am scos un au! cât toate zilele, de s-au speriat imprimanta, monitorul, calendarul, vreo două ouă roşii, un pahar cu suc şi în general cam tot ce era prin jurul meu la ora aia. Şi, o clipă, chiar am regretat că, în urmă cu ceva timp, am putut să mă gândesc urât la şeful Camerei Deputaţilor. Recunosc că numai şi numai trufia m-a împins în păcatul ăsta, dar mi-am zis că, după o viaţă petrecută în presă, sunt în stare măcar să-mi dau seama când cineva chiar se strâmbă şi merge îndoit de durere, sau umblă cu cioara vopsită, fiindcă ştiu cum mă comport eu cam o dată la şase luni, când cineva parcă mă taie în două cu joagărul. Şi, zâmbind atotştiutor, mi-am zis atunci că Liviu Dragnea se preface numai şi numai ca să nu se ducă pe la mai ştiu eu ce înaltă curte judecătorească. Dar, la fel de sincer cum am fost în tot ceea ce am scris până acum, am să fiu şi în continuare, şi recunosc că am făcut raţionamentul de atunci doar fiindcă nu mai am încredere în politicieni. Mi-am construit părerea asta despre ei după ce i-am văzut şi i-am auzit aşa cum nicio pagină de ziar nu i-a prezentat niciodată. Nu de dragul lor, nici de frică, nici pentru bani, ci pur şi simplu din respect pentru cititori.
Nu vreau să generalizez, dar se spune că, odată cu trecerea timpului, oamenii care practică aceeaşi meserie ajung să semene întrei ei. În ani, m-am convins că aşa e: politicienii, ca şi mecanicii de locomotivă, ca şi şoferii, seamănă între ei ca două picături de apă dacă ştii din ce unghi să-i priveşti, iar femeile care fac Austria, Germania sau Italia seamănă ca stropii unei ploi de toamnă care nu mai conteneşte să cadă.
De exemplu, când eram mic, îmi amintesc că eram sigur că toţi oamenii crăcănaţi şi care mergeau ca nişte răţoi erau fotbalişti. Şi cu ziariştii lucrurile stau cam la fel. Eu, cel puţin, am întâlnit acum vreo cinci, şase ani, unul care semăna atât de bine cu mine, se mişca exact ca mine, ba chiar eram îmbrăcaţi aproape la fel, încât nu ne-am luat ochii unul de la celălalt tot meciul. Nu ştiu câte faze n-a văzut el, dar ţin minte că eu am pierdut un gol din cauza lui. Şi, dacă e adevărat că fiecare om are pe undeva, pe faţa pământului, un geamăn identic cu el, eu mi l-am găsit pe al meu atunci, la Lugoj, cu toate că, nu ştiu sigur, dar cred că omul lucra la un ziar din Timişoara. Eram atât de fascinat de asemănarea dintre noi, încât mi-a fost nu ştiu cum să mă duc la el şi să-l întreb.
Ştiu însă ce-am păţit la întoarcerea de la meciul acela, şi am să povestesc şi asta, chiar dacă îmi cam dă peste cap teoria pe care m-am tot chinuit s-o construiesc până acum. Când să plec acasă, aşadar, m-am trezit că maşina cu care venisem nu mai era, iar şoferul avea telefonul închis. Un alt ziarist, pe care-l cunoşteam şi ştiam că-i căra geanta şi-i ţinea umbrela unui senator şi când ploua şi când era soare, mi-a spus că pot să vin cu el şi cu domnul parlamentar, fără nicio problemă. Aşa că m-am dus la autostop.
Aşteptând o maşină care să mă ducă acasă, m-am tot gândit cu ce i-o fi sucit în halul ăla minţile politicianul acela ziaristului care nu semăna cu mine, dar m-am lămurit imediat când mi-am adus aminte că trăiesc în ţara în care orbii văd mai bine decât proştii, iar surzii aud perfect culoarea sunetului scos atunci când te dor şalele, în comparaţie cu idioţii.
Adrian CRÂNGANU

Traducere