Din punct de vedere istoric, focul a luat fiinţă prin frecarea a două lemne sau lovirea a două pietre, teorie contrazisă de Watson, ce susţine ideea că, precum apa nu este produsă de pompă, nici focul nu poate să fie produs prin frecarea a două lemne sau lovirea a două pietre.
În credinţele poporului român, originea focului este de natură dumnezeiască. „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; şi fără de El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor. Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul n-a cuprins-o.“ (Ioan 1, 1-5) Cuvântul a fost ziditor a toate câte sunt cale de lumină spre viaţă. Cuvântul şi lumina, cuvântul şi focul stau la originea vieţii potrivit învăţăturii biblice. Orice cuvânt ascunde în fiinţa lui alcătuită din litere şi sunete un adevărat univers de înţelepciune. Tot aşa şi focul ascunde mii de simboluri, începând cu lumina. Fără lumină, întunericul sau moartea acoperă totul. Lumina este înţelepciune, întunericul neştiinţă, lumina este viaţă, întunericul moarte. „Şi a zis Dumnezeu: Să fie lumină! Şi a fost lumină.“ (Facere 1, 3)
Ilie, unul din proorocii Vechiului Testament, îşi acoperă faţa când vorbeşte cu Dumnezeu, pentru a nu muri datorită luminii din care izvorăşte tot binele.
Focul are capacitatea de a dizolva, de a transforma materia şi de a produce căldură, de a produce lumină. Cu toate că şi celelalte materii, elemente necesare vieţii, apa, pământul, aerul, au puterea de a transforma datele fizice ale lumii reale, doar focul poate transforma cu adevărat materia. Datorită acestei proprietăţi, focul nu poate să primească o altă valoare decât aceea de element sacru.
Locul unde au fost cândva Sodoma şi Gomora a fost purificat prin foc conform Sfintei Scripturi.
Flacăra olimpică arată la rândul ei valoarea sacră a focului.
Una din formele materiale prin care oamenii pot lua act de existenţa unui foc celest este soarele. „Din comuna primitivă, oamenii au acordat soarelui o atenţie deosebită. Cel mai mare astru ceresc le dă lumină, căldură şi fertilizează pământul.“ (Romulus Vulcănescu, Mitologie românească, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1987, pag. 367)
În mitologia solară se pune accentul pe cultul solar, soarele fiind considerat sfânt.
„Cultul soarelui“ în epoca bronzului este dublat de „Cultul focului.“
Adesea, soarele este desemnat prin metafoara Ochiul zilei. El mai este asociat şi cu ochiul lui Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu este dătător de lumină.
Luna, în mitologie, în legende, este văzută adesea ca sora soarelui. Ea are rolul de a lumina întunericul. Este o lumină învăluită în mister.
În materie de cromatică şi strălucire, elementul chimic foarte valoros, aurul, este asociat cu soarele. Raportul dintre aur şi argint este asemenea strălucirii dintre soare şi lună, zi şi noapte.
Focul poate avea şi o simbolistică malefică. „Focul subpământean în general şi cel infernal în special au trecut sub puterea Nefărtatului şi a demonilor şi a acoliţilor lui. Se înfăţişează în anumite zile din an ca flăcările comorilor necurate, ca focuri ce pâlpâie în mlaştini puturoase ce ard la suprafaţă (vulcani mlăştinoşi) sau ca gaze de sulf care se aprind în presiunea exploziei lor, mirosind a Iad.“ (Romulus Vulcănescu, Mitologie românească, pag. 383)
Dumnezeu este în credinţa creştină izvorul vieţii, focul cel viu „întru lumina Ta vom vedea lumină.“ (Doxologia mare)
Focul ca simbol a prins contur din cele mai vechi timpuri şi îşi găseşte finalitatea în lumina divină, lumina asociată binelui şi vieţii veşnice.
Ana-Cristina POPESCU