Dreptul la prostie



Urâtă toamnă e afară. În casă e bine, centrala o mai ia din când în când, nu prea des, fiindcă nu e chiar atât de frig, aşa că stau doar în nişte pantaloni vechi de trening, largi şi cu genunchi, cu un tricou decolorat care atârnă pe mine şi atât de lăbărţat la gât de zici că are decolteu, iar în picioare mi-am tras o pereche de ciorapi cenuşii şi groşi, pe care nu-i port decât prin casă, fiindcă n-aş încăpea cu ei în nicio pereche de bocanci, darmite de pantofi. De fapt, nici nu ştiu prea bine de ce i-am cumpărat, dar cred că, la un moment-dat, mi-a trecut prin cap că, după gerurile cumplite pe care le-am îndurat în armată, ciorapii ăştia ca nişte cizme pot să-mi aducă aminte că viaţa poate fi şi frumoasă atâta timp cât nu mai trebuie să suport prostia şi răutatea ofiţerilor care, la minus 20 de grade, ne dezbrăcau în pielea goală la inspecţia de dimineaţă şi dădeau foc, în mijlocul platoului, la orice lucru trimis de acasă de mamele noastre îngrijorate şi pe care noi îl îmbrăcam pe sub uniformă, fie că era vorba de un amărât de maiou sau de-o pereche de pantaloni subţiri de pijama, să nu se vadă, peste izmenele soldăţeşti. S-a întâmplat la Sighetu Marmaţiei, dacă vreţi să ştiţi, în iarna lui ’81 spre ’82.Încerc să nu mă mai gândesc la toate astea, altminteri toamna de afară mi s-ar părea şi mai urâtă, iar amintirile astea m-ar împinge să scriu iar despre pensiile speciale ale militarilor, şi acum chiar că nu vreau. De data asta despre altceva vreau să vorbesc, însă nu ştiu prea bine cum să-ncep. Aş zice totuşi, dacă mă gândesc o clipă, că marile mele dezamăgiri, şi nu mă refer la iarna aia geroasă care mi-a muşcat degetele de la mâini şi de picioare, încât şi-acum mai simt uneori dureri când e frig, pleacă de la amintirile din copilărie, când începeam să-mi construiesc lumea şi o vedeam cu ochii măriţi ai micuţului pentru care o piatră azvârlită din praştie era deja un miracol, şi felul în care ţin acum ochii mijiţi, ca să văd cât mai puţin din puţinul care-a mai rămas din oamenii din jurul meu. Şi ca să mă feresc de vântul care m-ar putea orbi cu acele mizerii, şi de aia.
Aşadar, şi când eram mic era plin de proşti, slavă Domnului, dar nu atât de mari şi de mulţi ca acum, în niciun caz. Şi pe vremea aia erau ceea ce am înţeles că azi se cheamă influenceri, dar era unul la un cartier, întotdeauna cel cu gura cea mai mare, care le ştia pe toate şi nu putea fi contrazis de nimeni, iar dacă era vorba despre o femeie, fiindcă am văzut şi din astea, ea era cea mai mare curvă, cuvânt pe care noi, mucoşii, n-aveam voie să-l rostim decât în şoaptă şi cu palma la gură, aia după care se scurgeau ochii mai tuturor taţilor noştri care-şi omorau timpul la băncile unde jucau table şi şaişşase în patru.
Cu ochii mijiţi, aşa cum am spus că privesc acum lumea, văd că lucrurile s-au mai schimbat între timp. Mai nou, fiecare bloc are măcar un influencer care, în primul rând, nu crede în COVID, şi în al doilea rând vorbeşte ca în Las Fierbinţi. Nu ştiu ca care personaj, fiindcă eu nu mă uit la filmul ăsta, dar aşa am auzit. Pe urmă am mai identificat, fireşte, tot privind printre gene, influencerii de gradul doi, cum ar veni subofiţerii din întâmplările petrecute în iarna de pomină dintre ’81 şi ’82, secolul trecut. I-am studiat foarte atent şi am observat că ei se uită numai la Las Fierbinţi, n-au niciunul grija zilei de mâine, meşteresc la maşină cât e ziulica de lungă sau beau bere şi râgâie pe băncile din faţa blocului, şi, normal, şi ei le ştiu pe toate şi nu cred în COVID. Dacă vorbim de influencere, ele se uită la Vulpiţa şi Viorel, pe urmă se duc la una dintre ele şi, câte or fi, două, trei, nu contează, dau muzica la maxim pe la zece, unşpe, seara, şi încing o horă cu chiuituri de le pică-n cap toate mileurile şi bibelourile din bibliotecă. Iar uneori, când se-ntărâtă, mai dansează câte-un senti cu bărbatul vreuneia din ele, neapărat gol de la brâu în sus, şi fac live pe Facebook.
Şi-atunci zic: păi bine, bă, guvernule, lor vrei tu să le îngrădeşti drepturile, când dreptul la prostie e cel mai garantat din toată Constituţia? Bă, eşti prost? Bă, eşti nebun? Urâtă toamnă ne făcuşi, bă, guvernule care eşti şi nu te uiţi la Las Fierbinţi!
Adrian CRÂNGANU

Lasă un comentariu