Bate vântul, frunza cade,

Îngălbenită de vreme,

În târnaţ măicuţa şade,

Ştricuind din două gheme.

Mai oftează şi suspină,

Nu ştiu eu ce gând o poartă,

Îi certată c-o vecină,

Ori nu-i place a ei soartă…

Poate vrea ca să mă vadă,

Ca pe ceielalţi ai ei,

Grija lor ş-acum o poartă,

Ţucă-i mama, pruncii mei!

Toamna-i lungă şi frumoasă,

Astrele o prevestesc,

Tare-aş vrea să merg acasă,

Dar la drum greu mă pornesc.

Câte toamne trec de-a rândul,

Făr’ ca satul să mi-l văd,

Inima-mi zboară ca gândul,

La poarta casei să şăd.

Să privesc în lung şi-n lat,

Peste casa mea bătrână,

Să-mi văd prietenii din sat,

Să pup mâna mamei bună.

N-aş vrea să văd grajdul gol,

Cum n-a fost ş-acuma este,

Dau cu ochii în ocol,

Parc-a fost cândva poveste…

Vântule, ce fugi în zbor,

Ia scrisoarea mea curată,

Du-o-n satul meu cu dor,

Ca să afle lumea toată…

Vasile CRAC