Căldura a moleşit orice suflare de viaţă. Anesteziată, natura îşi întindea trupul greu sub ploaia de foc. Toate vietăţile căutau o oază de umbră şi răcoare, dar Fata Morgana le tăia drumul spre cetatea Meka. Un copil ivit dintre zidurile unei clădiri savura o îngheţată. Razele soarelui l-au observat şi-au alergat să-i fure răcorosul aliment, însă cu tot efortul lor n-au reuşit să ştirbească aromata răcoare. Tot ce n-au reuşit să facă săgeţile solare, a făcut o muscă. Da, o muscă, singura vietate ce ignora focul strălucitorului astru, a câştigat îngheţata. Atrasă de dulceaţa alimentului din mâna copilului, musca a declanşat un adevărat război. Copilul a început să se apere de insecta ce-i dădea târcoale şi i se aşeza pe îngheţată, pe faţă, pe mâini, pe nas. Nu a reuşit să doboare vietatea, dar a pierdut îngheţata. În timp ce încerca să lovească musca, a scăpat pe jos alimentul ce-i adusese un moment aminte de răcoarea iernii. Îngheţata a sărutat ţărâna. Copilul a privit-o cu jale şi a plecat spre un loc ferit de prea multă lumină. Musca a revenit victorioasă să-şi savureze prada.
Nimic nu-i mai mizerabil ca musca. Insecta îşi înalţă aripioarele, nu pentru a-ţi aminti de zborul lin al îngerilor şi libertăţii, ci pentru a muşca tot ce-i mai rotund, ca mâine tot ceea ce a fost frumos să i se supună. Alterează tot ce atinge. Umblă prin cele mai impure locuri şi contaminează orice floare care se iveşte în drumul ei. Carnea roz, odată sărutată de insectă, se transformă, larvele îşi fac apariţia şi foarte curând apar alte generaţii de muşte.
Sunt prea multe muşte, atât de multe, încât nu mai ştii cum să te strecori printre ele neatins.
Începând cu decembrie 1989, după căderea regimului comunist, România a fost invadată de muşte. S-au aşezat pe umerii ţării şi-au început să-i soarbă nectarul. Unele au stat pitite la locuri sigure, ca în primăvară să-şi înceapă activitatea de infectare a tot ceea ce este viu. Cum a dat primăvara îmbrăţişării unei alte ideologii, şi-au făcut apariţia zgomotos. Zumzetul lor răsuna atât de puternic, încât nu-ţi mai puteai asculta sufletul, gândurile, deveneai nesigur în mişcări, bâzâitul îţi anula simţurile. Alte muşte s-au lăsat chemate de pradă prin simpatie. Tu erai bucata de grăsime pentru care se dădeau lupte grele. Tu erai hrana ce trebuia exploatată. Când cele mai lacome erau prinse „cu musca pe căciulă“, făceau câteva salturi spre locuri mai răcoroase, să-şi ispăşească poftele animalice ale proastei guvernări, pe urmă, discret, ajungeau să guste din acelaşi ciolan delicios. Inițial tăcute („să nu se audă musca“), fixau prada, o atingeau, băteau în retragere, reveneau, ca într-un final să zumzăie victorioase. Şi printre ele se mai aflau acele novice, cărăuşi, ce cădeau „ca musca în lapte“ şi erau sacrificate precum Moţoc, boierul lacom dăruit de domnitorul Alexandru Lăpuşneanu mulţimilor spre sacrificiu, pentru a-şi spăla propria faţă.
Trist este că musca ce-a invadat România a încercat să altereze tot ceea ce este mai sfânt, începând cu dragostea vlăstarilor faţă de neam şi ţară. Dacă înainte de 1989 nu exista vlăstar care să nu-şi cunoască strămoşii, să nu simtă curgând prin venele lui dragostea faţă de pământul scump al ţării sale, faţă de limba strămoşească, tradiţii şi obiceiuri ori credinţa străbună, după 1989 vlăstarii ce mai sunt animaţi de sentimente patriotice sunt greu de găsit într-o pădure plină de uscăciuni. Lor nu li s-a spus că „Patria ne-a fost pământul/ Unde ne-au trăit strămoşii/ Cei ce te-au bătut pe tine/ Baiazide la Rovine/ […]/ Şi punând duşmanii-n juguri/ Ei au frământat sub pluguri/ Sângele Dumbrăvii Roşii“ (Patria română, George Coşbuc), sau, chiar dacă li s-au comunicat unele evenimente istorice, acest lucru a fost făcut fără dăruire, fără însemnătate, şters, pentru ca cel care ascultă să uite şi să îşi plece capul în faţa muştelor lacome, să se lase conduşi spre idealuri deşarte, mincinoase. Vlăstarii orbiţi de lumina galbenilor ascultă muştele ce se întind leneşe la soare şi uită pământul străbun, ca un copil ce uită chipul blândei mame. Nu ştiu cât de viu eşti, cât de însufleţit, atunci când atingi pământul ţării, îl îmbrăţişezi şi săruţi cu lacrimile tale. „Şi inima lui creşte, şi ochii-i plini de jale/ Cu drag privesc prin lacrimi podoaba ţării sale./ Sărmanu-ngenunchează pe iarba ce străluce,/ Îşi pleacă fruntea albă, smerit îşi face cruce/ Şi pentru totdeauna sărută ca pe-o moaşte/ Pământul ce tresare şi care-1 recunoaşte…“ (Dan, căpitan de plai, Vasile Alecsandri)
„Patria ne e pământul/ Celor ce suntem în viaţă“ (Patria română, George Coşbuc) şi care avem datoria sfântă faţă de strămoşii noştri ce şi-au lăsat sângele să curgă pentru libertate; să o lăsăm urmaşilor, pentru că „Patria ne-o fi pământul/ Unde ne-or trăi nepoţii.“ (Patria română, George Coşbuc)
Chiar dacă musca a intrat până şi în oala de lut, atingând tradiţiile românului, gustând smântâna cea grasă, noi nu trebuie „să ne speriem de toate muştele“, de toate nimicurile ce fac gălăgie cât mai este vară, în goana lor după roadele celor ce trudesc din zori şi până-n seară, ci să le arătăm care este locul lor.
Atunci când românul va învăţa să se elibereze de bâzâitul lacom, să-şi apere cu sfinţenie valorile naţionale – limbă, istorie, tradiţii, cultură, literatură, artă etc. –, o să se simtă cu adevărat împlinit.
Ana-Cristina POPESCU
