Toamna simt, mai dureros decât în oricare alt anotimp, cum se scurge timpul. Adică neînchipuit de repede. Asta îmi aminteşte de cât de greu mi-a trecut copilăria, cu şcoala şi cu materiile ei care nu-mi plăceau şi când nu voiam altceva de la viaţă decât să fiu tânăr, să am gagică şi să lucrez, ca să nu mai simt lipsa banilor, aşa încât să pot să-mi cumpăr măcar câte o ciocolată şi-o îngheţată la trei zile şi mai ales pantofi, ca să nu mai fiu nevoit să-mi îndes în tenişi, vara, pe căldurile cele mai mari, pungi care să astupe găurile din tălpi.
Iar dacă atunci aş fi împins timpul de la spate dacă aş fi putut, acum nu ştiu ce să mai fac numai să-i încetinesc trecerea. Ştiu că n-am cum să reuşesc, e o luptă pe care nimeni n-a câştigat-o vreodată, aşa cum şi cel mai drag dintre verişorii mei a pierdut lupta cu visul de-a inventa un perpetuum mobile. A murit la 50 de ani, din care vreo 20, ştiu eu, a tot meşterit la cele mai năstruşnice instalaţii care se pot închipui, şi tot degeaba. Dar a fost cea mai frumoasă nebunie pe care-am văzut-o vreodată la cineva, chiar dacă familia nu l-a iertat niciodată că s-a lăsat de lucru doar ca să câştige Premiul Nobel. L-am iubit, în schimb, eu, până în ultima clipă.
Cum a trecut timpul de la moartea lui? Repede. Iar amintirile acelea, în loc să se şteargă, aşa cum ar fi fost normal, prind culori tot mai vii în mintea mea, de parcă cineva, în loc să le depărteze, le apropie de gândurile mele. La fel simt şi acum, când se împlinesc doisprezece ani de la primul număr al ziarului. În 6 noiembrie, mai exact, adică vineri. Cred că anul trecut n-am scris nimic despre asta, cu toate că pentru mine e o dată la fel de importantă ca ziua mea de naştere.
Acum, însă, cu doisprezece, parcă e altceva. E atât de rotundă cifra asta, atât de frumoasă, încât nu pot s-o trec cu vederea. În primul rând, doisprezece e frate cu timpul. În douăsprezece ore sunt împărţite lumina şi întunericul zilei şi, deci, cadranul ceasului, şi tot douăsprezece sunt şi lunile anului şi zodiile. Doisprezece mai are pe deasupra şi gen, fiind căsătorit cu cifra douăsprezece. Pe urmă ar mai fi faptul că e singurul numeral care are poreclă – duzină. Ca să nu mai zic că doisprezece e şi numărul apostolilor din Biblie, în religia antică grecească în Panteon erau doisprezece zei, precedaţi de doisprezece titani, în Labirintul egiptean sunt douăsprezece săli cu coloane, construite de doisprezece prinţi, iar Hercules a trebuit să facă douăsprezece munci. Cred eu că sunt suficiente motive să consider că merită să scriu despre cei doisprezece ani ai ziarului.
Nu vreau să mă-ntind, fiindcă nu prea mai am loc, dar aş vrea neapărat să spun că au fost anii în care am scris, deopotrivă, cu mintea şi cu inima, cu nimic altceva. În articolele de toată ziua am încercat, atât cât mi-a stat în puteri, să fiu corect şi cinstit, să descriu doar ce-am văzut, fără să-mi spun părerea, chiar dacă de foarte multe ori mi-a fost greu, doar ca să las cititorul să înţeleagă ce crede el de cuviinţă.
Aici, însă, în spaţiul ăsta de 270 de centimetri pătraţi, fiindcă atâta măsoară dreptunghiul ăsta, 27 de centimetri înălţime şi 10 lăţime, în care scriu întotdeauna între 3.600 şi 3.700 de semne, adică de litere, virgule, puncte, ghilimele şi spaţii goale, fiindcă altfel nu m-aş încadra, aici, aşadar, mă simt în largul meu, scriu cu inima, aici, în colţul ăsta de pagină, stau de vorbă cu mine însumi în aşa fel încât să mă audă şi alţii.
Şi pot să mai spun că, mai nou, am ajuns să măsor trecerea timpului de care tot am vorbit nu în minute, ore sau zile, ci în vremea scursă între două editoriale. Parcă ieri l-am scris pe ultimul şi simt că mâine, deja, am să-l scriu pe următorul. Acum, însă, am să închin o cupă de cuvinte şi-am s-o beau până la fund.
Adrian CRÂNGANU