Get Adobe Flash player

Doi metri de praf

Vizualizari: 228

Din câte mi-aduc aminte, eu n-am spus niciodată, nimănui, să facă ori nu un anumit lucru. Singurul căruia mi-am permis să-i mai dau din când în când câte-un sfat, dar şi aia demult, când el era mai micuţ şi eu mult mai tânăr, a fost fiul meu. M-am oprit însă în clipa în care viaţa lui a început să capete contur şi am înţeles că trebuie să şi-o deseneze singur şi în niciun caz s-o copieze pe a mea, oricât de mult mi-aş fi dorit eu să-mi calce pe urme şi să-l pot ajuta să nu păşească greşit, aşa cum am mai făcut eu. I-am dat, fără să ştie, libertatea de care eu n-am avut parte atunci când îmi doream mai mult.

Ce mai fac, totuşi, câteodată, pentru el şi pentru oamenii de care îmi pasă, e să povestesc câte ceva atunci când cred că e cazul, iar el sau ei pot să ţină sau nu cont de părerea pe care mi-o spun printre rânduri. Iar dacă n-o fac, nu mă supăr. Nimeni nu e obligat să vadă lumea prin ochii altora. Poate doar orbii, şi nici ei întotdeauna.

Aşa că asta am să fac şi acum. Am să spun o poveste…

Într-o seară, după ce mi-am terminat treaba la ziar, n-am găsit altceva mai bun de făcut decât să m-apuc să şterg praful de pe amintiri. Le-am luat de pe rafturi şi le-am curăţat cu mare grijă, atent să nu sparg vreuna. Şi atunci, cred că fără să-mi dau seama, dar tot auzind, ca din depărtare, cuvintele repetate la televizor, am zâmbit, aşa cum am făcut şi când mama a pomenit pentru prima oară de trisexuali. Era foarte supărată pe ei, şi s-a înfuriat de-a binelea când m-a văzut şi pe mine că râd. Degeaba i-am explicat că sunt de partea lui Dumnezeu în toată povestea asta, fiindcă, după cum o cunosc, nu m-a crezut nicio secundă. Eu doar voiam s-o mai necăjesc din când în când, pe vremea aia.

Cu toate astea, atunci n-am minţit-o. Mai mult, chiar, atunci când s-au strâns 3 milioane de semnături pentru familia tradiţională, m-am iscălit fără să stau o clipă pe gânduri. Ca să nu mai zic că, de-a lungul timpului, s-au găsit câţiva ţicniţi care să-mi facă curte. Nu mulţi, doi sau trei, nu mai ştiu exact, şi adevărul e că nici n-au sărit calul. Şi, cu toate astea, la referendum n-am să mă duc.

În primul rând, tocmai cam pe-atunci e şi ziua mea, şi nu vreau să mă-mbăt cu apă rece că pe urmă o să fie bine în România, fiindcă n-o să fie. Apoi, mă scoate din sărite insistenţa cu care televizorul simt că pur şi simplu mă dă pe uşă-afară, doar-doar m-oi duce. Dar cel mai important motiv pentru care, prima oară în viaţa mea, n-am să merg la urne, e gustul sălciu pe care mi l-a lăsat în suflet referendumul pentru demiterea lui Traian Băsescu. Cu toate că, dacă ar fi fost după el, sunt sigur că m-ar fi legat cu mâna lui de calorifer, numai să nu mă duc, eu am fost. Şi să-l dau jos, dar mai ales am vrut să-i curm suferinţa izvorâtă din laşitatea cu care ne implora să nu ieşim din case în ziua aia. Am dat greş. De-atunci, mi-e teamă de zădărnicia votului meu.

Şi-apoi, treaba asta cu familia tradiţională nici nu mi se pare mare brânză. Mult mai important şi mai interesant mi s-ar părea un referendum pe tema secretizării biletelor de tren, de exemplu, fiindcă nu mai departe decât ieri am auzit la radio, chiar în timp ce moţăiam în vagon, că în 2017 CFR-ul a înregistrat 5 milioane de minute, adică vreo zece ani, de întârzieri. Sau unul pentru secretizarea amintirilor. Atunci n-ar mai trebui să am grijă să nu se spargă şi să mă tai în cioburile lor, fiindcă unele sunt mult mai ascuţite decât aş vrea. Mai bine să se pună praful pe ele. De doi metri.

Adrian CRÂNGANU

Traducere