Get Adobe Flash player

Dl Goe

Vizualizari: 1117

Într-o zi, cred că acum vreun an şi jumătate se-ntâmpla asta, stăteam pe o bancă, în parc, şi aşteptam pe cineva care să-mi aducă un stick de memorie, cu un articol pentru ziar. Bătrânul colonel cu care aveam întâlnire era complet habarnist într-ale calculatorului şi internetului, şi cum, în felul ăsta, nu aveam nicio şansă să ne scriem pe e-mail, textul şi fotografiile cu pricina i le încărcase un nepot, din câte am înţeles eu, căruia i se făcuse milă de el. Şi, cum îl aşteptam, picior peste picior, pufăind alene din ţigară, la un moment dat m-am uitat un pic mai atent undeva în dreapta mea, să văd cine era în stare să facă atâta larmă. O obrăznicătură de ţânc de vreo cinci ani numai ce frânase cu o bicicletă de câteva sute de euro, a lăsat-o să cadă pe asfalt, apoi, nici una, nici două, a pocnit-o în cap pe bunică-sa, cu tableta tot de vreo câteva sute de euro. Baba şi-a frecat cucuiul şi şi-a muşcat buzele să nu plăngă, cred că de ruşinea mea. Javra mică de doi bani, îmbrăcată, tot aşa, cu hăinuţe de câteva sute de euro, a arătat cu gheruţa spre tabletă şi, din câte am putut să aud de la distanţa aia, îi spunea femeii că dacă nu-l duce imediat să-şi pună drăcovenia la încărcat, fiindcă se oprise chiar în mijlocul jocului, o sună pe mamă-sa în Austria şi bătrâna o s-o-ncurce rău de tot când îi vine fata acasă. Femeia l-a mângâiat pe păr, a ridicat bicicleta, cu o mână a împins-o şi cu cealaltă şi-a cuprins odorul pe după umeri, apoi s-au pierdut pe alee.

Primul lucru care mi-a trecut prin cap, odată rămas singur, a fost să mă-ntreb dacă toate hainele de pe mine la un loc costau măcar pe jumătate cât adidaşii micului nesimţit şi am ajuns la concluzia că nu, nici pe departe. Nu tocmai mulţumit de răspuns, am încercat să-mi omor timpul înviind amintiri. N-am fost prea sigur pe ele, fiindcă au trecut mulţi, poate prea mulţi ani de-atunci, dar am bănuit că eu la vârsta lui făceam oameni şi flori din plastilină, toceam creioane pe cărţile de colorat, învăţam să număr până la zece şi nu ştiam să dau nici măcar drumul la televizor, fiindcă pe vremea aia n-aveam aşa ceva. Aveam, în schimb, mai tot timpul pantalonaşii rupţi în fund şi-n genunchi, şi tenişii-n talpă. Aveam voie să mănânc o savarină pe săptămână la cofetărie, o ciocolăţică pe lună, şi un kilogram de portocale şi unul de banane de Crăciun. Cu toate astea, mama şi bunica erau „dumneata” şi, până în ultimele lor zile, le-am spus „săru’ mâna”. Niciodată altfel.

Când a ajuns colonelul, îmi aprinsesem deja a doua ţigară. Adevărul era că nu el a întârziat, ci eu venisem mai devreme. Am fost întotdeauna punctual, dar cu el, care era mai scorţos decât un ofiţer prusac, trebuia să fiu mai mult decât atât. S-a aşezat lângă mine pe bancă, s-a strâmbat când vântul a purtat spre el fumul ţigării mele şi pe urmă a făcut cum a făcut şi tot a adus vorba despre Regimentele 48 Infanterie, 81 Artilerie şi 52 Mecanizat. Am auzit atunci, cred că pentru a zecea oară, povestea Generalului Dragalina şi a Ecaterinei Teodoroiu şi, chiar dacă o ştiam deja atât de bine încât i-aş fi putut-o spune şi eu, m-am arătat foarte interesat de ea şi din când în când chiar mirat că aşa o grozăvie a fost posibil să se întâmple. Îmi era drag bătrânul colonel…

Mi-a dat stick-ul, l-am salutat milităreşte şi l-am întrebat dacă vrea să-i povestesc şi eu ceva. La întrebarea nerostită din priviri, i-am răspuns că în ultima lună am recitit pe viu cam toate piesele de teatru ale lui Caragiale, iar în urmă cu doar zece minute, pe „Dl Goe”. Cum n-aveam nicio carte sau tabletă la mine, s-a gândit puţin, a dat din cap şi mi-a zis că rămâne pe data viitoare. Îi eram, probabil, drag bătrânului colonel…

Adrian CRÂNGANU

Traducere
Ultimele articole