Despre iubirea de sine



Biserica Ortodoxă a prăznuit recent Înălţarea Sfintei Cruci, iar în lecturile biblice rânduite pentru a fi citite la Sfintele Slujbe, observăm că Mântuitorul ne învață cum trebuie să ne ducem crucea vieții și ce să facem să mântuim sufletele noastre. Prima condiție obligatorie pentru mântuire, pentru a începe o viață de pocăință, este „lepădarea de sine”, adică lepădarea de egoism, numit și „iubirea de sine”. Pentru a înțelege ce grea este această patimă, precum și felul cum putem scăpa de ea pentru a ne mântui sufletul, vom scrie câteva cuvinte despre această patimă, care stă ca o caracatiță cu multe capete în inima noastră.
Cea mai grea și mai subțire dintre toate patimile care robesc firea omenească este iubirea de sine. Această cumplită patimă și prea greu de vindecat este cu anevoie de cunoscut de mintea noastră, și cu mult mai anevoie de biruit decât alte patimi, deoarece ne stăpânește pe noi prin tot felul de patimi care izvorăsc din ea. Acest lucru știindu-L, ziditorul nostru Dumnezeu, că prea mult suntem robiți de ea, ne sfătuiește pe toți care voim a-L urma „să ne lepădăm de sine”, zicând: Oricine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie (Marcu 8, 34).
Toți marii teologi și dumnezeieștii Părinți ai Bisericii lui Hristos arată că iubirea de sine este maică, rădăcină și izvorul tuturor patimilor și păcatelor și aproape nu este om să nu fie biruit de ea. Dar nu este bine ca cel căzut în groapă să stea acolo tăcând și să nu strige la alții ce merg pe cale, spre a se feri de prăpastia în care a căzut el. Acestea socotindu-le, ne-am gândit că din cele ce am înțeles, deși nu le-am câștigat prin lucrare, să arătăm după putere, cât de puțin, răutatea iubirii de sine și a fiicelor ei blestemate. Oamenii cei mai noi numesc această patimă „egoism”, alții „folosință de sine”, alții „iubire de sine”, iar marele filosof al Ortodoxiei, Sfântul Maxim Mărturisitorul, numește iubirea de sine „iubire nesocotită față de trup” (Filocalia II, Capete pentru dragoste).
El, ca și alți Sfinți Părinți, arată că această patimă este: „maică și rădăcină a tuturor relelor”. Iar Sfântul Isihie Sinaitul zice: „Nu este venin mai tare ca veninul aspidei și al vasiliscului și nu este păcat mai mare ca păcatul iubirii de sine” (Filocalia IV, Cap. 100, pag. 9). La fel, și Sfântul Efrem Sirul o numește „născătoarea răutăților și rădăcina tuturor relelor și a patimilor” (Cuvânt pentru faptele bune și patimile cele sufletești, Tom. III, Mânăstirea Neamț, 1823, pag. 495).
Prima fiică născută din iubirea de sine sau egoism este mila de sine, spune Sfântul Teofan Zăvorâtul. Această fiică ne învață a ne fi milă de noi, fără de măsură. Ea ne zice prin gând: „Vezi ce faci; ai grijă de tine și nu te osteni prea mult, cu post prea aspru, cu priveghere prea lungă, cu metanii prea multe. Nu te lăsa defăimat și ocărât de alții, ca să nu râdă de tine, ci răzbună-te pe ei și te apără, că nu se cuvine să rabzi toate ca să nu slăbești sau să te îmbolnăvești. Nu da milostenie multă ca să nu sărăcești și să nu ai nici tu mai pe urmă ce să mănânci sau cu ce să te îmbraci”.
Și altele de acest fel ne îndeamnă această patimă, sfătuindu-ne în tot felul să ne fie milă de noi și de trupul nostru. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că „patima iubirii de sine insuflă monahului gândul să-și miluiască trupul său și să îndrăgească bucatele peste măsură, atrăgându-l puțin câte puțin, să cadă în prăpastia iubirii de plăceri; iar mireanului îi insuflă, ca grija de trup să o facă spre poftă” (Filocalia II, pag. 68).
Părintele Cleopa spunea: „Lepădarea de sine este cea mai mare virtute care-l duce pe om la sfinţenie şi la Rai”. Alteori spunea: „Dacă iubirea de sine este izvorul a toată răutatea, lepădarea de sine este rădăcina tuturor virtuţilor”.
Deci, din lepădarea de sine izvorăsc alte virtuţi care se împotrivesc şi omoară iubirea de sine, ca de pildă: tăgăduirea de sine, însingurarea de sine, cunoştinţa de sine, desăvârşita neîncredere în sine, împotrivirea de sine, ura de sine şi la urmă dragostea şi înfrânarea”.
Pr. Virgil VOINEA

Lasă un comentariu